Curs interactiv · Istoria românilor
Democrația care nu putea pierde
Între 1919 și 1937, România a ținut zece alegeri generale. Guvernul care le-a organizat le-a câștigat de nouă ori. Nu pentru că electoratul era loial, ci pentru că ordinea operațiunilor era inversă: regele numea mai întâi guvernul, iar guvernul organiza apoi votul.
01 · Noiembrie 1918
Votul universal a venit devreme, nu târziu
Partea contraintuitivă e că România n-a fost în urma Europei la sufragiu. Decretul-lege din 3/16 noiembrie 1918 a înlocuit votul pe colegii censitare, moștenit de la , cu vot universal, egal, direct, secret și obligatoriu.
Condiția era vârsta — 21 de ani pentru Cameră, 40 pentru Senat — și sexul. Femeile au rămas în afara urnelor tot interbelicul; abia Constituția din 1938 le-a dat drepturi parțiale, iar votul deplin a venit după al Doilea Război Mondial.
La primele alegeri ținute după reformă, în noiembrie 1919, aproximativ 1,5 milioane de oameni au votat pentru prima dată în viața lor. Regula scrisă se schimbase complet. Ce s-a schimbat mult mai puțin a fost cine ajunge la putere și cum.
02 · Mecanismul
Ordinea operațiunilor, pas cu pas
Într-o democrație parlamentară te aștepți ca votul să producă guvernul. În România interbelică lucrurile mergeau exact invers, și nimic din asta nu era ilegal.
-
Pasul 1 · Regele
Articolul 88 din Constituția din 1923: „Regele numește și revoacă pe miniștrii săi." Suveranul putea desemna pe cine voia, indiferent de componența Parlamentului în funcțiune.
-
Pasul 2 · Dizolvarea
Noul guvern se trezea cu un Parlament ostil, ales pe vremea predecesorului. Regele îl dizolva și se convocau alegeri anticipate.
-
Pasul 3 · Ministerul de Interne
Alegerile le organiza guvernul, prin prefecți, primari și jandarmi numiți de el. Aceeași administrație înregistra candidaturile, ținea secțiile de votare și număra buletinele.
-
Pasul 4 · Rezultatul
Guvernul câștiga. În 22 de ani, niciun cabinet interbelic nu a ieșit din alegeri — fiecare a intrat în alegeri deja guvernând.
03 · Același partid, două scrutine consecutive
Cifrele care nu se pot explica prin opinie
Procentul obținut de același partid, la guvernare și în opoziție
Carmin: partidul era la putere când s-au ținut alegerile. Albastru: era în opoziție. Camera Deputaților.
Între iulie 1927 și decembrie 1928 au trecut șaptesprezece luni. Liberalii au căzut de la 62,7% la 6,7% — de aproape zece ori — fără scandal, fără scindare, fără vreo schimbare de program. Pierduseră doar guvernul.
Partidul Poporului a făcut drumul invers și apoi din nou înainte: 53,4% cât timp a guvernat, 2,0% și zero mandate un an mai târziu, din opoziție. Nu se pot explica asemenea salturi prin ce gândeau alegătorii.
04 · 27 martie 1926
Legea care transforma 40% în majoritate absolută
Guvernul liberal al lui Ion I. C. Brătianu a adoptat, la 27 martie 1926, o lege electorală cu „primă electorală": partidul care trecea de 40% din voturi la nivel național lua jumătate din mandate, plus partea proporțională din jumătatea rămasă. Pragul de intrare în Parlament era 2%.
Trei zile mai târziu, la 30 martie, regele Ferdinand l-a numit prim-ministru pe generalul Alexandru Averescu. La 25 mai, alianța lui Averescu a luat 53,38% și 292 din 387 de mandate. Liberalii, autorii legii, au obținut 7,52% și 16 mandate — cu propria lor lege.
| Alegerile și partidul de guvernământ | Voturi | Mandate din 387 |
|---|---|---|
| Mai 1926 · Partidul Poporului | 53,4 % | 292 — 75,5 % |
| Iulie 1927 · liberalii | 62,7 % | 318 — 82,2 % |
| Decembrie 1928 · național-țărăniștii | 79,3 % | 348 — 89,9 % |
| Iulie 1932 · național-țărăniștii | 41,5 % | 274 — 70,8 % |
| Decembrie 1933 · liberalii | 52,0 % | 300 — 77,5 % |
| Decembrie 1937 · liberalii | 36,5 % | 152 — 39,3 % |
Rândul din 1932 arată cel mai bine mecanismul: 41,5% din voturi, adică abia peste prag, s-au transformat în 70,8% din mandate. Iar ultimul rând e singurul în care mandatele urmează voturile — pentru că acolo, prima electorală nu s-a mai declanșat.
05 · Zece scrutine
Cine a organizat, cine a câștigat
Alege un an.
1919 — singura dată când puterea pierde
Primele alegeri cu vot universal masculin, în noiembrie. Le organizează guvernul lui Artur Văitoianu, un cabinet de tranziție fără partid propriu. Câștigă Partidul Național Român al lui Iuliu Maniu, cu 169 din 568 de mandate, iar prim-ministru devine Alexandru Vaida-Voevod. E singurul scrutin interbelic pierdut clar de cei care l-au organizat.
06 · Cum arăta în ziua votului
Nu doar numărătoarea, ci tot drumul până la urnă
Fraudarea numărătorii era partea cea mai puțin importantă. Presiunea începea cu mult înainte, la înregistrarea candidaturilor.
un scandal europeanIuliu Maniu, despre alegerile din martie 1922
În 1922, în 34 din cele 121 de circumscripții ale Transilvaniei candidații guvernului n-au avut contracandidat — administrația refuzase pur și simplu să înregistreze listele opoziției. S-au consemnat ofițeri care făceau campanie în interiorul secțiilor din Basarabia și soldați care votau în locul cetățenilor în județul Argeș.
Acuzațiile nu vin doar de la învinși. Fiecare partid a reclamat exact aceleași practici când era în opoziție și le-a folosit când a ajuns la guvernare.
La 1919, în regiunile cu analfabetism foarte ridicat, proporția buletinelor anulate a ajuns între 17 și 30%. Un vot pe care nu-l poți completa singur e un vot pe care îl completează altcineva.
De aici și importanța semnelor electorale: partidele erau identificate prin simboluri, nu prin nume scrise.
07 · Recensământul din 29 decembrie 1930
Cine erau, de fapt, alegătorii
Primul și singurul recensământ complet al României Mari a numărat 18.057.028 de oameni: 12.981.324 de români, 1.425.507 de maghiari, 745.421 de germani, 728.115 de evrei, 582.815 de ruteni, 409.150 de ruși, 366.384 de bulgari, 262.501 de romi.
Un stat care se definise în Constituție drept „național unitar" avea, la propriul său recensământ, aproape 28% de cetățeni de altă etnie. Iar dintre toți acești oameni, votau doar bărbații de peste 21 de ani.
La alegerile din decembrie 1937, cu o prezență de 66%, s-au numărat în total puțin peste trei milioane de voturi. Corpul electoral era, prin urmare, de ordinul a patru–cinci milioane de persoane, într-o țară de aproape douăzeci de milioane — mai puțin de un sfert din populație. Cifra e o estimare derivată din procentele oficiale, nu una publicată ca atare.
08 · 20 decembrie 1937 – 27 februarie 1938
Singura dată când n-a funcționat, și ce a urmat
La 25 noiembrie 1937, Iuliu Maniu a semnat un pact de neagresiune electorală cu Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării Legionare, la care a aderat și gruparea liberală a lui Gheorghe Brătianu. Scopul declarat era comun: să păzească urnele împreună.
Asta spune totul despre regim. Ca să aibă o șansă împotriva unui guvern care organiza alegerile, omul care condusese Consiliul Dirigent al Transilvaniei după Unire a făcut pact cu extrema dreaptă — pentru supravegherea secțiilor de votare.
Și a funcționat. Liberalii lui Tătărescu au rămas la 36,46% și 152 de mandate. Național-țărăniștii au luat 626.612 voturi și 86 de mandate, Garda de Fier 478.378 de voturi și 66 de mandate, Partidul Național Creștin 281.167 și 39. Pentru prima dată, niciun partid nu avea majoritate.
Ce a urmat n-a fost alternanță. Regele Carol II a trecut peste primele trei clasate și l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, al patrulea, cu 39 de mandate. L-a demis după 45 de zile, în noaptea de 10–11 februarie 1938. La 20 februarie a decretat o nouă Constituție, la 24 februarie a organizat un plebiscit cu vot obligatoriu — peste 4,29 milioane de voturi pentru și în jur de cinci mii împotrivă, cifra exactă diferind de la o sursă la alta — iar la 27 februarie a promulgat-o.
Alegerile din decembrie 1937 au rămas ultimele alegeri libere cu mai multe partide din România până în 1990.
09 · Onestitate istoriografică
Trei lucruri pe care istoricii nu le-au închis
A fost sau nu o democrație?
Sinteza clasică românească, de la Ioan Scurtu încoace, subliniază că Constituția din 1923 era una dintre cele mai liberale din Europa vremii și că pluripartidismul a fost real. Cercetarea electorală de detaliu — Cristian Preda a numărat și analizat toate alegerile românești din 1831 încoace, Sorin Radu a studiat sistemul electoral interbelic — pune în față felul în care votul funcționa efectiv. Dezacordul nu e despre fapte, ci despre ce cântărește mai mult: textul sau practica.
Câte excepții au fost, una sau două?
Depinde de definiție. În 1919 guvernul care a organizat alegerile le-a pierdut limpede — dar era un cabinet de tranziție, fără partid propriu, deci unii autori spun că n-avea ce să piardă. În 1937 partidul de guvernământ a ieșit totuși primul, doar că sub 40%. Formularea „nicio putere n-a pierdut alegerile pe care le-a organizat" e aproape adevărată, și de-aia trebuie spusă cu cifrele lângă ea.
Cine e vinovat pentru 1938?
Aici disputa e cea mai vie. O parte a istoriografiei vede dictatura regală ca o uzurpare personală a lui Carol II, într-un context european care îi dădea dreptate. Alta o vede drept capătul logic al unui sistem în care puterea se dădea de sus, iar votul o confirma. Cei care insistă pe rolul prerogativei regale și cei care insistă pe legea electorală și pe administrație nu ajung la același verdict.
10 · Verifică-te
Trei întrebări, fără punctaj
De ce câștiga aproape întotdeauna partidul aflat la guvernare?
Fraudele existau, dar erau consecința, nu cauza. Cauza e ordinea: articolul 88 din Constituția din 1923 îi dădea regelui dreptul să numească și să revoace miniștrii, Parlamentul ostil era dizolvat, iar noul guvern ținea alegerile prin prefecții, primarii și jandarmii pe care îi numise el. Acțiunile decisive se petreceau înainte de ziua votului — la înregistrarea candidaturilor.
Ce prevedea „prima electorală" din legea din 27 martie 1926?
Pragul de intrare era 2%, nu 40%. Cele 40% erau pragul primei: cine îl trecea lua jumătate din mandate direct și mai participa apoi la împărțirea proporțională a celeilalte jumătăți. De aceea, în 1932, 41,5% din voturi au dat 70,8% din mandate. Nimic nu era automat pentru guvern — dar guvernul avea toate instrumentele ca să treacă pragul.
Ce s-a întâmplat la alegerile din 20 decembrie 1937?
Liberalii au ieșit primii, cu 36,46%, însă fără cele 40% necesare primei electorale nu se mai putea fabrica o majoritate. În loc de alternanță, Carol II a numit guvernul lui Octavian Goga, al patrulea clasat, cu 39 din 387 de mandate. L-a demis după 45 de zile și a instaurat dictatura regală, prin Constituția promulgată la 27 februarie 1938.
11 · De discutat
Întrebarea care rămâne deschisă
Regula scrisă era bună: vot universal din 1918, o Constituție liberală în 1923, alegeri la interval de câțiva ani, mai multe partide reale. Rezultatul a fost totuși un regim în care puterea se dădea și se lua de la palat, iar votul o confirma.
Întrebarea pe care o las e ce anume face un vot să conteze. Textul legii, sau cine ține administrația în mână în ziua alegerilor? Iar dacă răspunsul e al doilea, atunci ce ar fi trebuit schimbat în 1926 ca să funcționeze — legea electorală, prerogativa regală, sau independența prefecților și a jandarmeriei față de guvernul care le dădea salariile?
Surse pentru cine vrea mai departe
Decretul-lege pentru reforma electorală, 3/16 noiembrie 1918 — vot universal, egal, direct, secret și obligatoriu, pentru bărbați.
Constituția României din 28 martie 1923, articolul 88.
Legea electorală din 27 martie 1926, cu prima electorală de 40% și pragul de 2%.
Recensământul general al populației din 29 decembrie 1930.
Pactul de neagresiune electorală din 25 noiembrie 1937 — Maniu, Codreanu, Gheorghe Brătianu.
Keith Hitchins, Rumania 1866–1947, Clarendon Press, 1994 — capitolul despre politica anilor 1919–1940.
Cristian Preda, fericiți. Vot și putere de la 1831 până în prezent, Polirom, 2011.
Sorin Radu, studii despre sistemul electoral românesc interbelic.