De opt ori în trei luni

01 · Un contabil din Brașov

Nu era ilegal. Pur și simplu nu exista o lege care să spună ceva despre așa ceva

În aprilie 1992, un contabil pe nume Ioan Stoica a înregistrat la Brașov o societate cu răspundere limitată, cu un capital social de 100.000 de lei. Obiectul declarat de activitate: joc de întrajutorare. De acolo vine și numele, latinescul caritas — milă, dărnicie. Două luni mai târziu, firma s-a mutat la Cluj-Napoca.

Primul sediu clujean n-a fost un birou oarecare. A fost redacția ziarului Mesagerul transilvan, care funcționa atunci în clădirea Prefecturii și își purta calitatea de cotidian al Prefecturii chiar pe frontispiciu. Un anunț Caritas din iunie 1992 spunea, la propriu, că înscrierile se fac „la redacția «Mesagerul transilvan» din Prefectură".

Regulile s-au schimbat pe parcurs, în direcția banilor mai mulți. La început se puteau depune sume mici, între 2.000 și 10.000 de lei, iar dreptul de a juca îl aveau doar clujenii. Din vara lui 1993 s-a deschis pentru toată țara, minimul a urcat la 20.000 de lei, iar maximul la 160.000.

Partea care astăzi sună cel mai ciudat e că nimic din toate astea nu încălca vreo lege. Legislația română de la începutul anilor '90 nu prevedea nicăieri jocurile piramidale — nu erau nici permise, nici interzise, pentru că nimeni nu se gândise la ele. Interdicția a venit abia după ce Caritas dăduse faliment.

02 · Doi ani și patru luni, moment cu moment

Alege o dată

03 · De ce nu părea o nebunie

Într-o țară în care banii se topeau oricum, „prea frumos ca să fie adevărat" își pierde din forță

Cel mai ușor lucru de spus despre Caritas e că oamenii au fost lacomi sau proști. E și cea mai comodă explicație, pentru că nu cere să te uiți la nimic altceva. Problema ei e că nu explică de ce fenomenul a fost masiv exact atunci și exact acolo, și nu în 1988 sau în 2015.

Adaugă la asta ce se întâmplase cu economiile de dinainte: depunerile la CEC, strânse leu cu leu în anii '80, se transformaseră în câțiva ani în nimic. Un om care ținuse banii cuminte la bancă fusese pedepsit, iar unul care îi cheltuise imediat fusese răsplătit. Prudența financiară tocmai își arătase prețul.

Într-un asemenea peisaj, întrebarea „unde pui banii ca să nu-i pierzi" nu avea niciun răspuns bun. Nu exista bursă funcțională, nu existau fonduri de investiții serioase, nu existau instrumente cu dobândă reală pozitivă. Caritas n-a concurat cu o alternativă rezonabilă. A concurat cu nimic.

04 · Ce se vede pe o foaie de hârtie

De opt ori la fiecare trei luni înseamnă că rămâi fără români în mai puțin de doi ani

Nu era nevoie de un economist ca să vezi finalul. Într-o schemă în care banii care ies sunt exact banii care intră, ca să plătești runda de azi îți trebuie de opt ori mai mulți bani decât ai primit acum trei luni. Care înseamnă, în linii mari, de opt ori mai mulți oameni.

Presupune că pornești modest, cu zece mii de clujeni în prima rundă. Atât îți trebuie ca să-i plătești pe toți, la timp, fără să furi nimic:

La recensământul din ianuarie 1992, România avea 22.810.035 de locuitori. Adică schema epuiza toată țara — copii, bătrâni și bolnavi cu tot — undeva între a patra și a cincea rundă, deci într-un an de la pornire. Compus pe un an întreg, „de opt ori la trei luni" înseamnă 4.096 de ori banii într-un an, față de o inflație care înmulțea prețurile cu trei și jumătate.

Ce înseamnă asta pentru vinovăție e mai puțin comod decât pare. Aritmetica era la vedere pentru oricine avea zece minute și un creion — inclusiv pentru primărie, pentru guvern și pentru presa care tipărea listele. Faptul că era la vedere e tocmai ce face povestea interesantă: n-a fost un secret bine păzit, a fost un lucru știut de care nimeni n-a vrut să se ocupe cât timp mai plătea.

05 · Ce a pus autoritatea publică la bătaie

Un joc piramidal cu birouri în primărie și miting pe stadion

Gheorghe Funar câștigase primăria Clujului la 23 februarie 1992, în turul al doilea, cu 52,5% față de 47,5% pentru Petru Lițiu, candidatul Convenției Democrate. Era liderul Partidului Unității Naționale Române. Caritas s-a înființat două luni mai târziu și s-a mutat în orașul lui la două luni după asta.

Ce a primit Stoica de la administrația locală nu ține de simpatie declarativă. A primit spații în clădirea primăriei pentru birouri și a primit stadionul orașului, unde a ținut un miting cu circa 25.000 de oameni. Listele de câștigători apăreau în cotidianul care fusese al Prefecturii; după relatările presei clujene de mai târziu, spațiul de publicitate din ziar era plătit chiar de primărie. Funar apărea public alături de Stoica.

Schimbul era limpede în ambele sensuri. Stoica primea ceva ce banii nu cumpără la începutul anilor '90: aparența că statul român garantează. Funar primea un oraș în care mii de oameni se îmbogățeau lunar sub semnătura lui. La alegerile prezidențiale din 27 septembrie 1992, Funar a luat 1.293.568 de voturi, 10,87%, și s-a clasat al treilea în țară, după Iliescu și Constantinescu.

Data care pune totul într-o lumină proastă e alta. Caritas a fost declarată în faliment la 14 august 1994. La 20 august 1994 — șase zile mai târziu — PUNR a intrat la guvernare, alături de PDSR, în cabinetul Văcăroiu. Partidul care girase cel mai vizibil schema a ajuns la putere în săptămâna în care aceasta s-a prăbușit.

06 · Cine a știut și când

Statul a fost avertizat în scris, de propriile lui instituții

Versiunea consolatoare a poveștii spune că nimeni n-a înțeles la timp ce se întâmplă, pentru că era ceva nou pentru toată lumea. Documentele nu susțin versiunea asta. Avertismentele au venit devreme, din mai multe direcții deodată, și au ajuns sus.

• Începutul lui 1993 — serviciul de informații

  Serviciul Român de Informații redactează un raport despre Caritas. Anii următori aveau să aducă declarații publice pe tema asta chiar de la foștii șefi ai serviciilor, inclusiv Virgil Măgureanu.

• 1993 — economiștii

  Daniel Dăianu, economist, ulterior economist-șef al BNR și ministru de finanțe, spune public că e o escrocherie. Nu era o opinie izolată în profesie; era însă o opinie fără efect politic.

• 1993 — Banca Națională

  Guvernatorul Mugur Isărescu dispune un control. Raportul rezultat ajunge la președintele Ion Iliescu. Tot Isărescu e cel care avansează estimarea că schema ținea la un moment dat o treime din bancnotele aflate în circulație în țară.

• Octombrie 1993 — presa

  Evenimentul Zilei publică raportul Băncii Naționale. Documentul fusese ținut la sertar de Adrian Năstase, pe atunci președinte al Camerei Deputaților. În aceeași lună, Caritas suspendă pentru prima dată plățile, invocând probleme la calculatoare.

• După 14 august 1994 — legea

  Jocurile piramidale sunt interzise abia după ce Caritas dăduse faliment. Ordinea asta — întâi prăbușirea, apoi reglementarea — e partea din poveste care se repetă cel mai fidel șase ani mai târziu, la FNI.

Merită spus și ce nu e dovedit: că cineva de la vârful statului ar fi luat bani din schemă. Asta rămâne, până azi, o acuzație fără probe publice. Ce e documentat e altceva, și e suficient de grav — că statul a știut, a scris pe hârtie ce știa, și n-a făcut nimic cât timp firma încă plătea.

07 · Cât de mare a fost, de fapt

Nimeni nu știe. Estimările serioase diferă între ele de zece ori

Asta e partea pe care manualele o sar, pentru că nu are un număr de pus în casetă. Caritas n-a ținut o contabilitate care să poată fi reconstituită, iar ce a rămas sunt estimări făcute din afară, cu metode diferite. Iată-le puse una lângă alta, cu autorul fiecăreia:

Un lucru care se pierde din poveste: o parte din oameni chiar au câștigat. Primele runde au fost plătite integral, iar Clujul a avut un boom vizibil — mașini, apartamente, mobilă, toate cumpărate cu bani ieșiți din listă. Fiindcă schema era însă cu sumă nulă, fiecare leu câștigat de cineva era un leu pierdut de altcineva, de obicei venit mai târziu și de mai departe.

Caritas a fost cea mai mare schemă piramidală apărută în România între 1990 și 1994 și una dintre cele mai mari din estul Europei — depășită, ca proporție în economie, doar de cele din Rusia și, mai târziu, din Albania.

08 · Cine a plătit pentru ce

Un an și jumătate de închisoare pentru o gaură de sute de milioane

Prăbușirea n-a fost bruscă, ci lentă și publică. Plățile s-au oprit prima dată în octombrie 1993, pe motiv de defecțiuni la calculatoare, apoi au fost reluate. La 19 mai 1994 Stoica a anunțat că jocul se încheie; ultimele plăți s-au făcut până la 5 iulie 1994; falimentul a venit la 14 august 1994, cu datorii de 450 de milioane de dolari.

În 1995, Tribunalul Cluj l-a condamnat pe Ioan Stoica la șapte ani de închisoare pentru înșelăciune. La apel, pedeapsa a coborât la doi ani. Curtea Supremă de Justiție a mai tăiat din ea și a lăsat-o la un an și șase luni. A fost eliberat la 14 iunie 1996. Procesele civile cu deponenții au continuat și după 2004, fără să schimbe mare lucru. Stoica a murit în 2019, sărac, evacuat din garsoniera în care stătea cu chirie.

Lecția n-a fost învățată de nimeni, nici de public, nici de stat. La 24 mai 2000 s-a prăbușit Fondul Național de Investiții, cu circa 318.000 de investitori — de data asta un fond mutual autorizat și supravegheat de instituțiile pieței de capital, ceea ce e mai rău, nu mai bine. Statul a ajuns să acopere circa 451 de milioane de lei pentru vreo 155.000 de păgubiți.

Pentru scară, merită privit spre vecini. În Albania, schemele piramidale au absorbit până în 1997 aproape jumătate din PIB-ul țării, iar prăbușirea lor a împins statul într-un cvasi-război civil, cu guvernul răsturnat și armata deposedată de depozite. România a scăpat ieftin în comparație — dar diferența e de grad, nu de natură.

09 · Onestitate istoriografică

Trei lucruri nelămurite

10 · Verifică-te

Trei întrebări, fără punctaj

11 · De discutat

Ce anume s-a prăbușit în august 1994

Dacă pui cap la cap ce s-a întâmplat, iese ceva mai incomod decât o poveste despre lăcomie. O firmă cu cinci sute de dolari capital ajunge, în optsprezece luni, să țină după unele estimări o treime din numerarul țării. Primește birouri de la primărie și stadionul orașului. Ziarul fostei Prefecturi îi tipărește 44 de pagini de nume pe zi. Serviciul de informații scrie un raport, banca centrală scrie altul, ambele ajung sus, nu se întâmplă nimic. Partidul care a girat-o intră la guvernare la șase zile după faliment. Omul care a construit-o face un an și jumătate de închisoare.

Iar șase ani mai târziu, la FNI, se repetă aproape identic — de data asta cu un fond autorizat și supravegheat, ceea ce arată că problema nu fusese lipsa reglementării. Ce s-a prăbușit în august 1994 nu erau doar economiile a câteva sute de mii de familii, ci și ideea că există o instituție care se uită. Neîncrederea de azi în orice formă de investiție are aici una dintre rădăcini, și e o neîncredere care a fost, la vremea ei, perfect justificată.

Te-aș întreba două lucruri. Primul: cine crezi că poartă vina principală — omul care a depus banii știind, în fond, că e prea frumos ca să fie adevărat, sau instituțiile care aveau rapoartele pe masă și au ales să aștepte? Și al doilea, mai enervant: dacă în 1993 aveai treizeci de ani, un salariu care se topea și un vecin care tocmai își cumpărase Dacie nouă din Caritas — ești sigur că n-ai fi depus și tu?

Surse pentru cine vrea mai departe