Curs interactiv · Istoria românilor
Cele două Dacii
Provincia romană Dacia a existat la nord de Dunăre vreo 165 de ani. După ce a fost părăsită, a mai existat o provincie romană numită Dacia încă vreo trei sute — la sud de Dunăre, cu capitala la Serdica, adică Sofia de azi.
n-a șters numele de pe hartă, l-a mutat. A luat oamenii scoși din provincie, i-a așezat în mijlocul Moesiei și a botezat teritoriul acela Dacia. Din acel moment, un text roman care spune „Dacia" vorbește, cel mai adesea, despre Bulgaria de azi.
01 · 101 – 106
Un război în două reprize
a avut nevoie de două campanii, la patru ani distanță: 101–102, apoi 105–106. Prima s-a încheiat cu un tratat pe care nu l-a respectat. A doua s-a încheiat cu capitala dacică arsă și cu regele sinucigându-se ca să nu fie dus în triumf.
Cea mai veche atestare a provinciei e din 11 august 106. Povestea o cunoaștem în primul rând din Columna lui Traian, ridicată la Roma în 113 — adică din relatarea învingătorilor, cioplită în piatră de cei care au câștigat.
Cifrele antice despre pierderile dacilor sunt spectaculoase și nesigure. Lucian din Samosata scrie, retoric, că neamul dacilor a fost redus „la patruzeci de oameni". Criton, medicul personal al lui Traian, ar fi vorbit de vreo 500.000 de prizonieri — dar textul lui s-a pierdut, cifra ne-a ajuns prin intermediari târzii, iar istoricii moderni o tratează cu scepticism.
02 · Ce a intrat și ce n-a intrat
Roma n-a cucerit toată Dacia
Asta se uită cel mai des: provincia a acoperit Transilvania, Banatul și Oltenia. Restul teritoriilor locuite de daci au rămas în afara Imperiului, cu triburi libere — carpi, costoboci — care au atacat provincia tot secolul al III-lea.
| Regiune | Între 106 și 275 |
|---|---|
| Transilvania (fără colțul de sud-est) | în provincie, tot intervalul |
| Banat | în provincie, tot intervalul |
| Oltenia | în provincie, tot intervalul |
| Muntenia și sudul Moldovei | ocupate la început, evacuate sub Hadrian |
| Crișana, Maramureș, restul Moldovei | niciodată în Imperiu |
Festus, un rezumator din secolul al IV-lea, scrie că Dacia lui avea „un milion de pași de jur împrejur" — cam 1.480 de kilometri de perimetru. E o cifră antică, nu o măsurătoare. Ce contează e forma: o pungă de teritoriu împinsă dincolo de Dunăre, cu frontieră pe trei laturi și cu jumătate din lumea dacică rămasă afară.
03 · Cine s-a mutat acolo
Numele de pe pietre
ex toto orbe Romano infinitas copias hominum — o mulțime nesfârșită de oameni din toată lumea romanăEutropius, Breviarium VIII.6, despre colonizarea Daciei de către Traian
Restul se împarte între nume grecești (circa 14%), illire, celtice și semitice — sirieni aduși cu unitățile militare. „Latin" nu înseamnă italic: veneau din Pannonia, Dalmația, Noricum, Asia Mică. Colonizarea a fost a Imperiului întreg, nu a Italiei.
Aici e capcana. Inscripțiile pe piatră le-au comandat soldați, funcționari și orășeni care își permiteau un pietrar. Cei 2% de nume traco-dacice pot să însemne că populația locală s-a asimilat repede — sau, la fel de bine, că țăranii nu apar niciodată în epigrafie. Ambele lecturi sunt folosite, de tabere diferite, în disputa despre continuitate.
04 · Armata și aurul
Două legiuni pentru un pinten
Legiunea a XIII-a Gemina a stat la Apulum — Alba Iulia de azi — practic de la început până la sfârșit. A V-a Macedonica a fost mutată la Potaissa, adică Turda, în 166, și a rămas până la retragere.
Cel puțin 58 de unități auxiliare sunt atestate epigrafic, iar estimările pentru efectivul total merg de la 30.000 la 50.000 de oameni. Pentru o singură provincie, împinsă dincolo de fluviu, asta înseamnă undeva la a zecea parte din armata Imperiului.
Ce plătea totul era aurul din Apuseni. La Alburnus Maior — Roșia Montană — s-au găsit tăblițe cerate cu contracte de muncă, vânzări de sclavi, asocieri de mineri: cea mai concretă hârtie de zi cu zi rămasă din provincie.
Ultima tăbliță datată e din 29 mai 167. După ea, tăcere. Începuseră războaiele marcomanice, iar minele fuseseră atinse.
Evaluările pentru populația provinciei merg de la 650.000 la 1.200.000 de locuitori. Diferența dintre capete e aproape dublă, ceea ce spune totul despre cât de puțin știm.
Nu există recensământ, doar deducții din suprafața locuită, din necropole și din mărimea garnizoanei.
05 · O sută șaptezeci de ani
Alege un an
106 — provincia
După a doua campanie, Dacia devine provincie imperială. Cea mai veche atestare e din 11 august 106. Capitala se numește Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa — dar e construită în alt loc decât capitala dacică distrusă, la câteva zeci de kilometri de ea, în Țara Hațegului. Același nume, altă așezare.
06 · Ce spun izvoarele
Propoziția care a mutat un nume
Provinciam Daciam… intermisit, vastato omni Illyrico et Moesia, desperans eam posse retinere, abductosque Romanos ex urbibus et agris Daciae in media Moesia collocavit appellavitque eam Daciam.Eutropius, Breviarium IX.15
În traducere: a lăsat provincia Dacia, pentru că Illyricul și Moesia fuseseră pustiite și nu mai spera s-o poată ține; i-a scos pe romani din orașele și de pe ogoarele Daciei, i-a așezat în mijlocul Moesiei și a numit-o și pe aceea Dacia.
Nu e o formulare neutră. Eutropius scria la vreo optzeci de ani după eveniment, într-un rezumat pentru împărat. Iar ceilalți autori antici nu spun același lucru: Festus scrie că Dacia s-a pierdut sub Gallienus, adică un deceniu mai devreme; Iordanes spune că au plecat doar legiunile; Historia Augusta îi dă fapta lui .
Ironia stă în titluri. Același împărat purta Dacicus Maximus și Gothicus Maximus. A câștigat lupte la nord de Dunăre și tot a plecat — și a avut grijă ca numele „Dacia" să rămână pe listele Imperiului, mutat pe malul celălalt.
07 · Cât a ținut, de fapt
O sută șaizeci și nouă de ani
Durata stăpânirii romane, comparată
Purpuriu: Dacia. Verde: termen de comparație. Datele de final sunt convențiile obișnuite din manuale, nu momente exacte.
Dacia a fost prima provincie mare la care Imperiul a renunțat definitiv și cea mai scurtă dintre provinciile occidentale importante. Aproape jumătate din intervalul ei a fost marcat de conflicte la graniță.
Comparația cu Britannia e cea incomodă, și tocmai de asta merită pusă: acolo stăpânirea romană a durat de peste două ori mai mult, iar latina populară n-a supraviețuit. Cine susține că 165 de ani au fost de ajuns pentru romanizare trebuie să explice și de ce 367 n-au fost, în insulă.
08 · Ce a rămas pe malul stâng
Retragerea n-a fost o ușă închisă
Imperiul a renunțat la administrație, nu la fluviu. Monedele romane continuă să ajungă la nord de Dunăre tot secolul al IV-lea, iar Constantin cel Mare a construit acolo cel mai lung pod peste un fluviu din Antichitate, inaugurat la 5 iulie 328 și folosit vreo patru decenii.
Al doilea tip de urmă e în limbă. Vocabularul creștin de bază al românei e latin: biserică (din basilica), a boteza (din baptizare), cruce, Dumnezeu (din Domine Deus), păgân (din paganus). Stratul slavon, cel al ritualului și al organizării bisericești, vine abia din secolul al IX-lea încolo și se așază peste el.
Al treilea e stratul de substrat, comun cu albaneza — brad, balaur, buză, cătun, barză. Alexandru Philippide a listat 185 de cuvinte comune celor două limbi, dintre care vreo 80 cu etimologie de substrat bine argumentată. Toate astea spun ceva despre cine vorbea; despre unde vorbea, mai puțin decât ai crede. Latina se vorbea pe ambele maluri.
09 · Onestitate istoriografică
Trei lucruri nelămurite
Când și cât de complet
Nu avem niciun document al retragerii — nici decret, nici dată. Manualele scriu 271; o parte a cercetării, pe baza monedelor și a urmelor legiunii de la Potaissa, o împinge spre 274–275. Iar amploarea e la fel de deschisă: Eutropius spune că oamenii au fost mutați, Iordanes că au plecat doar legiunile, iar arheologia arată orașe care se golesc, dar așezări rurale care continuă.
Continuitatea daco-romană
În 1871, Robert Roesler a susținut în Romänische Studien că poporul și limba română s-au format la sud de Dunăre și au urcat la nord abia în secolul al XIII-lea. I-au răspuns Hasdeu, apoi A. D. Xenopol în 1884 și Dimitrie Onciul. Disputa n-a murit: istorici maghiari precum Gyula Kristó și germanul Gottfried Schramm au continuat variante ale tezei imigraționiste, în timp ce istoriografia românească susține continuitatea. Miza n-a fost niciodată doar academică — în fundal au stat drepturile asupra Transilvaniei, iar asta a împins pe amândouă părțile spre argumente mai sigure decât dovezile.
Cât de adânc a mers latina
Provincia a fost sigur latinofonă în orașe, în armată și în administrație. Ce se întâmpla în satele din munți nu știm, fiindcă satele nu scriu pe piatră. De aici și cearta pe cei 2% de nume traco-dacice din inscripții: asimilare rapidă sau invizibilitate epigrafică. Ce trebuie spus limpede e că versiunea populară după care dacii vorbeau deja latină, iar cucerirea n-ar fi schimbat nimic, e respinsă de toți istoricii academici, inclusiv de cei români.
10 · Verifică-te
Trei întrebări, fără punctaj
Ce a făcut cu numele „Dacia"?
Eutropius o spune direct: i-a așezat pe romanii scoși din Dacia în mijlocul Moesiei „și a numit-o și pe aceea Dacia". Provincia nouă a fost mai târziu împărțită în Dacia Ripensis, cu capitala la Ratiaria, și Dacia Mediterranea, cu capitala la Serdica — Sofia de azi. Numele a supraviețuit pe hărțile Imperiului mult după ce teritoriul de la nord fusese părăsit.
Ce regiuni a cuprins provincia?
Muntenia și sudul Moldovei au fost ocupate la început și evacuate sub Hadrian, iar Crișana, Maramureșul și restul Moldovei n-au fost niciodată în Imperiu. Acolo au rămas dacii liberi, carpii și costobocii, care au atacat provincia repetat. Frontiera romană trecea, practic, prin mijlocul lumii dacice.
Ce dovedesc cele 2% nume traco-dacice din inscripții?
Din vreo 3.000 de nume păstrate, circa 74% sunt latine și doar 2% traco-dacice. Dar epigrafia e o sursă părtinitoare: pietrele le comandau soldați, funcționari și orășeni. Un țăran din munți nu apare nicăieri, iar cine își lua nume latin devenea, statistic, „latin". Coloniștii nici nu veneau majoritar din Italia, ci din Pannonia, Dalmația, Noricum, Asia Mică.
11 · De discutat
Întrebarea care rămâne
Între 275 și anul 1000 nu există aproape niciun izvor scris despre ce se întâmpla la nord de Dunăre. Șapte sute de ani de tăcere, pe care fiecare tabără îi umple cu ce are: ceramică, monede, morminte, cuvinte, toponime.
De aceea disputa continuității nu se poate încheia prin descoperirea unui document — nu există documentul. Se poate doar deplasa, o dovadă indirectă la un moment dat.
Întrebarea pe care o las e alta, și e a ta, nu a istoricilor: contează cu adevărat, pentru ce e România azi, de unde a venit limba? Dacă mâine s-ar dovedi definitiv o variantă sau cealaltă, ce s-ar schimba pentru cineva care trăiește aici?
Surse pentru cine vrea mai departe
Eutropius, Breviarium ab Urbe condita VIII.6 (colonizarea) și IX.15 (retragerea și mutarea numelui).
Festus, Breviarium — perimetrul provinciei și afirmația că Dacia s-ar fi pierdut sub Gallienus.
Iordanes, Getica — versiunea în care pleacă doar legiunile.
Columna lui , Roma — relatarea vizuală a războaielor, făcută de învingători.
Tăblițele cerate de la Alburnus Maior (Roșia Montană); ultima datată, 29 mai 167.
Monedele cu legenda PROVINCIA DACIA, cu era locală de la AN I la AN XI.
Robert Roesler, Romänische Studien — formularea clasică a tezei imigraționiste.
A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler — replica românească, urmată de Dimitrie Onciul.
Ioan-Aurel Pop, sinteze despre istoria Transilvaniei și despre problema continuității.
Coriolan Horațiu Opreanu, studii despre Dacia romană și despre datarea retragerii aureliene.