Curs interactiv · Istoria românilor
Erau supușii împăratului de la Viena, dar iernau la sultan
Satele de oieri de sub Cindrel — Săliște, Rășinari, Jina, Poiana Sibiului, Tilișca — își petreceau vara în Transilvania habsburgică și iarna în altă țară: la Dunăre, în Dobrogea otomană, apoi tot mai departe, în Crimeea și în Caucaz. Iar o parte dintre ei au făcut pasul următor: au renunțat la supușenia austriacă și s-au înscris ca supuși ai sultanului. Viena a refuzat să accepte demisia și i-a tratat, decenii la rând, ca pe niște dezertori.
01 · Cum arăta anul
Un an tăiat în două de doi sfinți, nu de patru anotimpuri
Calendarul pastoral românesc nu are primăvară-vară-toamnă-iarnă. Are urcatul și coborâtul, și fiecare are o zi cu nume. La Sfântul Gheorghe, 23 aprilie, turmele urcau la munte și începeau contractele; la Sfântul Dumitru, 26 octombrie, se închideau socotelile, se plăteau ciobanii și se pornea la vale. Între ele, restul.
-
Vara, sus
La , pe golurile alpine ale Cindrelului și Lotrului. Aici se făceau brânza și cașul, adică marfa. Munca e comunitară: mai mulți gospodari își pun oile împreună și tocmesc oameni. Anchetele de teren din găsesc de regulă asocieri mici — „trei inși”, „două-trei tovărășii”.
-
Toamna, la vale
Coborârea nu se oprea la sat. Trecea munții spre sud și est, spre bălțile Dunării, Bărăgan și Dobrogea, unde iarba nu îngheață și zăpada nu ține. Un drum de săptămâni, pe jos, cu turma, câinii și doi-trei oameni.
-
Iarna, la gazdă străină
Pășunea de iarnă se închiria de la cine o stăpânea: român, agă turc, tătar, mai târziu rus. Plata se făcea în bani, în brânză sau în oi. Aici e nodul întregii povești — oierul era, șase luni pe an, un chiriaș într-un alt sistem juridic.
-
Primăvara, înapoi
Sau nu. Cine găsea pășune mai bună și dări mai mici rămânea. Așa au apărut, treptat, comunitățile de din Dobrogea, din sudul Basarabiei, din stepele de la nordul Mării Negre.
Reține forma asta: nu e migrație, e navetă. Aceiași oameni, în aceleași două locuri, an de an, generații la rând.
02 · Cât de departe
De la Sibiu până în Caucaz e mai mult decât de la Sibiu la Paris
Când se spune „păstorii ardeleni ajungeau în Crimeea și în Caucaz”, sună a figură de stil. Nu e. Iată distanțele, măsurate pe hartă în linie dreaptă de la Sibiu — drumul real, ocolind munți și treceri de râu, era considerabil mai lung.
Unde ajungea turma, iarna
Distanțe în linie dreaptă, ordin de mărime. Bara albastră marchează capătul cel mai depărtat atestat constant până în 1917.
Pentru scară: Sibiu–Viena e sub 600 km, Sibiu–Paris în jur de 1.500. Un cioban din Poiana Sibiului ajungea, cu oile pe jos, la o depărtare comparabilă cu jumătatea drumului spre Paris — și se întorcea.
Iar la capătul acela nu era o expediție, ci o rutină: se repeta an de an, cu aceleași gazde și aceleași locuri.
03 · Cine erau
Nu „ciobani” în general, ci trei grupuri cu nume proprii și sate anume
sunt oamenii Mărginimii Sibiului, șiragul de sate de sub Cindrel: Săliște, Rășinari, Sibiel, Tilișca, Rod, Poiana Sibiului, Jina, Sadu, Râu Sadului, Vale. sunt, în uzul cel mai răspândit, oierii din zona Săcelelor, la est de Brașov, dar numele a ajuns să-i acopere pe toți ardelenii cu oi ajunși la Dunăre. e porecla dată în Vechiul Regat celor veniți din Mărginime.
Contează pentru că lasă urme pe hartă: numele satelor pe care le-au întemeiat mai târziu în Dobrogea trimit direct înapoi la locul de plecare — Făgărașu Nou, Sâmbăta Nouă, Topologu.
Oprea Miclăuș era țăran și oier din Săliștea Sibiului, dintre cei care își duceau oile la iernat spre Dunăre și dincolo de ea. Din 1748, sătenii din Săliște trimit memoriu după memoriu — la sârb de la Carloviț, la guvernatorul Transilvaniei, la cancelaria imperială — cerând libertatea credinței ortodoxe și eliberarea celor arestați.
În 1752 pleacă la Viena împreună cu preotul Moise Măcinic din Sibiel. Sunt primiți în audiență de Maria Tereza. Răspunsul vine după: arestare și condamnare pe viață la Kufstein, în Tirol, de unde niciunul nu s-a mai întors. Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat la 21 iunie 1992.
Detaliul care leagă cele două jumătăți ale acestei secțiuni: un om care umblă șase luni pe an prin trei state nu are mentalitatea unui legat de glie. Satele de oieri erau, prin comparație cu restul lumii rurale transilvănene, neobișnuit de umblate, de bănoase și de greu de speriat — și exact de acolo pleacă memoriile la Viena.
04 · Calculul
De ce ai schimba împăratul creștin pe sultan, dacă ai fi avut de ales
Pusă așa, întrebarea pare absurdă. Pusă în termenii unui om cu opt sute de oi, e o socoteală de gospodărie. Tabelul de mai jos e reconstituit din ce cerea fiecare stat de la el.
| Supus habsburgic | Supus otoman, în Dobrogea | |
|---|---|---|
| Pășunea | munte de vară, dar deloc — trebuia închiriat peste graniță | pășune de iarnă din belșug, în stepă, luată în arendă ieftin |
| Serviciul militar | după 1762–1764, regimente de graniță și înrolare în satele de sub munte | creștinii nu erau luați în oaste; plăteau, în schimb, dări |
| Darea pe animale | impozit imperial, așezat pe , plus la trecere | dări mai mici, uneori în natură; după o mărturie de familie, oamenii pașei alegeau primăvara circa a zecea parte din mieii cei mai buni |
| Credința | presiunea unirii cu Roma; ortodocșii, în anumite intervale, fără statut recunoscut | ortodoxie ca atare, cu biserică și preot |
| Ce pierdeai | — | protecția consulară, dreptul de întoarcere sigură, uneori pământul din sat |
Situația avea și o variantă hibridă, foarte căutată: — supus austriac aflat pe pământ otoman, cu scutiri vamale și cu consulul în spate. Cine avea de vândut brânză și lână la Constantinopol prefera asta. Cine avea de plătit dări prefera să treacă de tot în .
Ambele figuri sunt reale în același deceniu, uneori în același sat, uneori în aceeași familie. Nu e o alegere între patrii, e o alegere între regimuri fiscale.
05 · Firul întreg
Alege un moment
Doi oameni din Mărginime, la Viena
În 1752, oierul Oprea Miclăuș din Săliște și preotul Moise Măcinic din Sibiel duc la Viena memoriile satelor ortodoxe și sunt primiți în audiență de Maria Tereza. Urmarea audienței nu e un decret, ci arestarea lor și condamnarea pe viață la cetatea Kufstein din Tirol. Niciunul nu s-a mai întors. Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat la 21 iunie 1992.
06 · Ce a lăsat în urmă
În 1879, cel mai numeros grup din Dobrogea era deja cel românesc
Cifrele vin dintr-o broșură bilingvă tipărită în februarie 1879 de baronul Guillaume Gerard d'Hogguer, „Informațiuni asupra Dobrogei” / „Renseignements sur la Dobrodja”, alcătuită din documentele administrației ruse de ocupație din iunie 1877 – noiembrie 1878, fiindcă datele românești erau încă incomplete. Cu plasa Mangaliei inclusă, autorul estima totalul la circa 156.560.
Restul tabloului: 8.883 de lipoveni, 7.546 de ruși ortodocși, 6.424 de tătari, 4.812 turci, 1.842 de germani, 1.437 de greci, 1.102 supuși străini, 781 de evrei, 438 de armeni. O provincie în care nimeni nu era majoritate absolută și toată lumea era minoritate.
Cum ajunseseră românii cel mai mare grup într-o provincie otomană? Nu prin cucerire — Dobrogea devine românească abia în anul următor tabelului. Prin iernat, apoi prin rămas. Satul Urluia, în județul Constanța, e descris în epocă drept singurul sat curat ; Făgărașu Nou e întemeiat după 1880 de un fost căpitan din armata ungară, Mihai Popa Radu, cu oameni aduși din Țara Făgărașului.
Cu alte cuvinte: o bună parte din elementul românesc al Dobrogei de dinainte de 1878 e sedimentul unei practici economice, nu rezultatul unei politici.
07 · Cum s-a stins
N-a ucis-o modernizarea în general, ci patru hotare trase pe hartă
carpatică n-a murit fiindcă oamenii au vrut altceva. A murit fiindcă statele au devenit mai atente decât imperiile — și fiindcă un drum care traversează patru jurisdicții are nevoie ca toate patru să-l tolereze simultan.
-
1878 · hotarul
Dobrogea intră în România. Pășunea de iarnă devine teritoriu al unui stat care cadastrează, impozitează și are grăniceri. Ce fusese vag și ieftin devine precis și scump.
-
1880 · convenția
Trecerea oilor e reglementată prin acord între București și Viena. Din obicei, devine cotă.
-
1886 · interdicția
Războiul vamal. Austro-Ungaria interzice complet importul de animale din România. Turma care iernase la sud nu se mai poate întoarce ca marfă în nord, iar ciobanul ardelean trebuie să aleagă în ce țară își ține avutul.
-
1917 și după · răsăritul
Revoluția rusă închide capătul de est, cel spre Crimeea și Caucaz, ținut deschis constant până atunci. Colectivizarea stalinistă lichidează apoi și ce mai rămăsese acolo din comunitățile de .
-
Secolul XX · restul
Colectivizarea din România desființează stăpânirea privată a pășunilor, iar după 1990 declinul se accelerează. Astăzi normele europene despre transportul și pășunatul animalelor fac drumul lung, pur și simplu, nepracticabil în forma lui veche.
La 5 decembrie 2023, UNESCO a înscris transhumanța în patrimoniul imaterial al umanității, pentru zece țări, România între ele. E recunoașterea unei practici în momentul în care aproape nu mai există — ceea ce e, în general, condiția pentru a fi recunoscută.
08 · Ce a rămas în vorbire
Vocabularul oieritului e format din două straturi, și asta e un argument istoric
Blachii ac pastores Romanorum — vlahii și păstorii romanilor.Anonymus, Gesta Hungarorum, cap. IX
Cea mai veche caracterizare externă a românilor îi leagă de păstorit. Formula notarului anonim al regelui Béla e discutată de două secole — despre datare, despre credibilitate, despre ce voia să spună — dar asocierea a rămas lipită de noi, folosită pe rând ca titlu de noblețe și ca acuzație.
În limbă, lucrurile sunt mai limpezi decât în cronici. Miezul vocabularului pastoral e latin moștenit: oaie (ovis), miel, lapte, caș (caseus), a mulge, păstor, pășune. Peste el stă un strat aparte, comun cu albaneza și fără etimologie latină: , , brânză, , țarc, — cuvinte care numesc exact operațiunile tehnice ale .
Interpretarea curentă e că stratul al doilea vine din balcanic, dintr-o zonă de contact vechi. Ceea ce înseamnă că vocabularul care descrie cum se face brânza e mai vechi decât statul, mai vechi decât biserica și mai vechi decât orice document care ne pomenește.
Și mai e un efect, greu de măsurat dar greu de ignorat: româna are, pentru o limbă vorbită pe un teritoriu atât de întins, o unitate dialectală neobișnuită. Oamenii care umblau în fiecare an câteva sute de kilometri și se întorceau sunt una dintre explicațiile propuse.
09 · Onestitate istoriografică
Trei certuri reale, dintre care una a fost cândva politică de stat
Dacă românii au fost „un popor de păstori”
Afirmația nu e neutră și nu a fost niciodată. În linia deschisă de Robert Roesler în 1871, mobilitatea pastorală a vlahilor a fost folosită ca argument pentru teza : un popor de păstori nomazi poate fi mutat pe hartă fără să lase urme, deci poate fi venit de la sud de Dunăre. Istoriografia maghiară a secolului XX, până la Gyula Kristó, a reluat linia. Istoriografia românească a răspuns, în majoritate, subliniind componenta agrară, sedentară, a economiei medievale românești. Nuanța incomodă pentru ambele tabere: unul dintre cei mai importanți susținători ai rolului central al păstoritului în cultura românească a fost Ovid Densusianu, care nu voia deloc să demonstreze imigrarea.
Dacă mobilitatea explică unitatea limbii
Că româna e neobișnuit de unitară dialectal e un fapt. De ce, e o dispută. O explicație pune accentul pe circulația pastorală, care ar fi ținut graiurile în contact permanent. Alta o pune pe o arie de formare relativ compactă și pe o despărțire relativ târzie a grupurilor, mobilitatea fiind atunci consecință, nu cauză. Cele două nu se exclud complet, dar dau povești foarte diferite despre unde s-a format limba.
Cât de mare a fost fenomenul, de fapt
Nu există statistică serială a . Avem registre de pentru câțiva ani și câteva puncte, rapoarte consulare, socoteli de și anchete orale târzii — Nicolae Dragomir strânge mărturiile în 1926 și 1938, Toma Lupaș pe cele din Crimeea și sudul Rusiei. Fiecare cifră care circulă, inclusiv cea din 1883 de la Piua Pietrei, provine dintr-un asemenea petic. Și tabelul lui d'Hogguer din 1879 e contestat: e alcătuit din evidențe ale ocupației ruse, iar în privința raportului dintre români și bulgari în Dobrogea, istoriografiile română și bulgară nu au ajuns niciodată la aceleași cifre.
10 · Verifică-te
Trei întrebări, fără punctaj
De ce treceau unii oieri ardeleni în supușenie otomană?
Era o socoteală economică, nu o conversie și nu o captivitate. Creștinii nu erau luați în armata otomană, dările erau mai mici, iar stepa dobrogeană oferea exact ce nu avea Transilvania: pășune care nu îngheață. Ortodoxia rămânea intactă — ceea ce, în deceniile presiunii pentru unirea cu Roma, conta în plus. Partea cu adevărat ciudată e reacția Vienei: monarhia a refuzat să recunoască renunțarea la supușenie și a cerut Porții returnarea lor ca dezertori.
Ce arată tabelul populației Dobrogei din februarie 1879?
După tabelul baronului d'Hogguer, românii celor două rituri însumează 24.167 dintr-un total de 134.735, înaintea bulgarilor cu 21.916. Turcii (4.812) și tătarii (6.424) erau, la acea dată, mult mai puțini — populația musulmană scăzuse dramatic în urma războiului. Important: cifrele sunt luate din evidențele administrației ruse de ocupație, iar istoriografia bulgară nu le acceptă ca atare. Reține și mecanismul: românii ajunseseră acolo prin iernat, cu decenii înainte ca provincia să devină românească.
Ce a lovit cel mai direct ardelenească spre sud?
Convenția comercială din 1875 expiră la 1 iulie 1886, negocierile se rup, România introduce tarif autonom, iar Austro-Ungaria interzice importul de animale. Pentru un om a cărui avere merge pe picioare peste graniță de două ori pe an, asta nu e o măsură comercială, e o ușă zidită. Războiul vamal a ținut până în 1891. Hotarul din 1878 și convenția din 1880 pregătiseră terenul; interdicția pe animale a fost lovitura.
11 · De discutat
Munții n-au fost graniță decât după ce cineva a hotărât că sunt
Ce rămâne, dacă pui piesele cap la cap, e o hartă răsturnată. În manual, Carpații despart: Transilvania dincolo, Țara Românească dincoace, două istorii care se ating rar. În viața unui om din Jina, Carpații erau culoarul pe care umbla de două ori pe an, iar granița adevărată — cea care conta, cea care costa — era , și hotarul fiscal.
Și sfârșitul e pe măsura începutului. Practica supraviețuiește imperiilor, războaielor și schimbărilor de stăpân; o omoară statul național, exact în măsura în care devine competent. Ca să existe ai nevoie de hotare permeabile, iar hotare permeabile are numai o lume care nu-și numără bine oamenii.
Deci întrebarea pe care ți-o las: crezi că statul român modern a câștigat mai mult decât a pierdut când a închis, fără să vrea, drumurile astea — ordine și evidență în locul unei economii care traversa trei imperii? Sau am pierdut atunci un fel de a fi în lume, mai vechi și mai larg decât țara, pe care nu l-am mai recuperat niciodată?
Surse pentru cine vrea mai departe
Nicolae Dragomir, „Din trecutul oierilor din Săliște și comunele din jur”, Lucrările Institutului de Geografie al Universității din Cluj, 1926, și „Oierii mărgineni în Basarabia, Caucaz, Crimeea și America de Nord”, 1938. Reeditate sub titlul „Oierii mărgineni”, ediție îngrijită de Alexandru Păcurar.
Toma Lupaș, „Oierii mărgineni în Crimeea și sudul Rusiei” — anchete cu supraviețuitori ai comunităților lichidate de colectivizarea stalinistă.
Andrei Veress, „Păstoritul ardelenilor în Moldova și Țara Românească, până la 1821” — culegerea de acte pe care se sprijină aproape tot ce se scrie despre perioada dinaintea secolului XIX.
Guillaume Gerard d'Hogguer, „Informațiuni asupra Dobrogei” / „Renseignements sur la Dobrodja”, februarie 1879 — tabelul populației pe grupuri, alcătuit din documentele administrației ruse.
Apostol Culea, articol despre românii ardeleni din Dobrogea, în „Tribuna”, 2 februarie 1912 — pentru satele , agenția consulară de la Varoș și disputa asupra supușeniei.
Pentru războiul vamal din 1886–1891 și interdicția austro-ungară pe importul de animale, sintezele de istorie economică a Vechiului Regat; cifrele de comerț exterior pentru 1886–1890 provin din statistica vamală a epocii.
Dosarul multinațional „Transhumance, the seasonal droving of livestock”, înscris în Lista reprezentativă UNESCO la 5 decembrie 2023 pentru zece state, între care România — extindere a dosarului din 2019.