Curs interactiv · Istoria românilor
Mileniul fără martori
Prima dată când strămoșii românilor apar sigur într-un text scris, apar ca suspecți. Anul e 976, cronicarul e bizantinul Ioan Skylitzes, iar fapta e un asasinat: niște vlahi numiți „drumeți" îl omoară pe David, fratele viitorului țar Samuel, într-un loc numit Stejarii Frumoși, între Prespa și Kastoria. Adică la vreo șapte sute de kilometri sud de Bucureștiul de azi.
Între retragerea , în 275, și rândurile acelea trec șapte secole în care nici un izvor nu-i numește. Nici o inscripție, nici o cronică scrisă de aici, nici un act. Și totuși se știu o grămadă de lucruri despre ei — pentru că, în lipsa documentelor, limba însăși e un document. Cuvântul „muncă", de pildă, spune prin felul în care sună cam când s-a întâmplat ceva.
01 · Cum arată o tăcere
Șapte secole fără un nume
Nu e vorba că nimeni nu scria. E vorba că ținutul de la nord de Dunăre a ieșit din lumea scrisului. Dacia romană a lăsat, în 165 de ani, mii de inscripții pe piatră; după 275, seria se oprește. Ce se scrie de aici încolo despre locurile astea se scrie din afară, de oameni care n-au fost acolo, și despre altcineva.
Izvoarele care există vorbesc despre stăpâni, nu despre locuitori: goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, maghiari, pecenegi, cumani. Populația de dedesubt apare, când apare, ca decor — sau nu apare deloc. În izvoarele narative bizantine e o pauză de vreo patru sute de ani în care vlahii pur și simplu lipsesc, între un pasaj discutabil de la sfârșitul secolului VI și anul 976.
Merită spus cinstit ce înseamnă asta: nu că n-a fost nimeni acolo, ci că nimeni nu a lăsat un act de identitate. Absența unei mențiuni nu e o dovadă de absență — dar nici prezența nu se poate demonstra cu un document care nu există. De aici încolo, orice discuție despre mileniul acesta e, în fond, o discuție despre metodă.
Ce poate dovedi un vas de lut? Ce poate dovedi un cuvânt? Ce poate dovedi numele unui râu? Cursul ăsta e despre cele trei întrebări, în ordinea în care ele chiar dau răspunsuri.
02 · Cine a stăpânit pământul, pe rând
Alege un stăpân
271–275 — retragerea aureliană
scoate armata și administrația la sud de Dunăre, iar numele provinciei se mută pe malul celălalt, cu capitala la Serdica — Sofia de azi. Ce rămâne la nord nu mai are cancelarie, nu mai are ateliere de inscripții și nu mai are pe nimeni care să scrie despre el. Aici începe tăcerea.
03 · Arhiva care se vorbește
„Muncă" înseamnă, la origine, tortură
Româna a luat cuvântul din slavul *mǫka, care în toate limbile slave înseamnă chin, tortură, suferință. Undeva în întâlnirea dintre cele două populații, cuvântul pentru tortură a devenit cuvântul pentru lucru. Maghiara a împrumutat același cuvânt slav, cu aceeași alunecare de sens: munka.
Dincolo de ce înseamnă, cuvântul e interesant prin cum sună. Slava veche avea vocale nazale, scrise ǫ și ę. Împrumuturile românești le redau cu -un-, -ân-, -âm-: *mǫka → muncă, *gǫsakŭ → gânsac. Asta înseamnă că vorbele au fost luate cât nazalele se mai auzeau — în bulgară ele se mai aud până în secolele XI–XIII, iar în alte limbi slave dispăruseră mai devreme. Deci contactul e vechi, iar concluzia nu vine din nici un act: vine din felul în care un om deschide gura.
| Stratul | Câteva cuvinte | Ce se poate deduce din el |
|---|---|---|
| Substrat (traco-dac?) | mal, vatră, brad, buză, moș, gard, țap, grumaz | Între 90 și 140 de cuvinte, dintre care cel puțin 70 au corespondent în albaneză. Vocabular de munte și de păstorit. |
| Latina moștenită | om, apă, pâine, frate, cer, câmp, a fi | Nucleul limbii și toată gramatica. O gramatică nu se împrumută; se moștenește, vorbind. |
| Slava veche, sec. VII–X | muncă, gânsac, plug, prieten, vreme, război, slugă | Contact lung și de aproape, în toate domeniile vieții — nu comerț la distanță, ci vecinătate. |
| Slavona de biserică și de cancelarie | sfânt, rai, iad, duh, a sluji, vlădică | Un strat mai târziu și de altă natură: instituția, scrisul, ierarhia. Vine cu liturghia, nu cu vecinii. |
Straturile astea nu sunt o poveste frumoasă, sunt o cronologie relativă. Nu spun în ce sat s-a întâmplat ce, dar spun ordinea — și ordinea e singurul lucru pe care documentele nu-l pot contrazice, fiindcă documentele lipsesc.
04 · Credința în latină, biserica în slavonă
Singura limbă romanică cu „basilica"
Toate celelalte limbi romanice și-au numit casa de rugăciune după grecescul ecclesia: église, chiesa, iglesia, igreja. Numai româna a luat celălalt cuvânt latin, basilica, și a făcut din el biserică. E o alegere lexicală care s-a făcut o singură dată, undeva în primele secole, și de care nimeni nu-și mai amintește.
Tot vocabularul de bază al credinței e latinesc: Dumnezeu din Domine Deus, cruce din crux, creștin din christianus, a boteza din batizare, înger din angelus, păgân din paganus, Paști din Paschae, a ruga din rogare. Concluzia care se scoate din asta e destul de tare: creștinismul a ajuns la strămoșii românilor cât aceștia încă vorbeau latină — deci înainte de slavi și înainte de orice biserică organizată în ținuturile astea.
Dar cuvintele instituției au venit mai târziu și în slavonă: sfânt (din slavul svętŭ, amestecat cu latinescul sânt), rai, iad, duh, a sluji, vlădică. Slavona a fost limba de liturghie și de cancelarie a românilor timp de secole. Așa se face că în „sfânta biserică" cele două cuvinte vin din două lumi diferite, la câteva sute de ani distanță unul de altul.
Asimetria asta e unul dintre cele mai bune argumente nedocumentare despre ordinea faptelor: mai întâi credința, în latină, apoi ierarhia, în slavonă. Ce nu spune, și e cinstit s-o recunoaștem, e unde s-a petrecut asta. Un vocabular nu are coordonate geografice.
05 · Două cuvinte, o ceartă de un secol
Prima propoziție, poate
Anul 587, munții Haemus, armata bizantină a lui Comentiolus în marș de noapte împotriva avarilor. Unui catâr îi alunecă povara. Cineva strigă, în limba soldaților: „torna, torna" — întoarce-te. Trupa înțelege că e ordin de retragere și coloana se destramă în panică.
„Torna, torna, fratre"Theophanes Confessor, Chronographia, sec. IX, despre un episod din 587
Theophylact Simocatta, mai apropiat de fapte, scrie doar „torna, torna". Theophanes, două secole mai târziu, adaugă „fratre". Istoricii și lingviștii români citesc pasajul ca cea mai veche urmă scrisă a unui grai romanic balcanic — strămoșul lui toarnă, întoarce și frate. Manualul îl numește uneori „prima propoziție în românește".
Partea contestată: alții citesc aceleași cuvinte drept latină vulgară folosită ca limbă de comandă în armată — sermo castrensis — care a rămas latinească în Bizanț mult după ce greaca câștigase peste tot. Iar „fratre" apare în copii manuscrise din secolele XI–XII și ar putea fi o interpolare dintr-o formă romanică apuseană, poate italiană timpurie. Două cuvinte nu pot duce greutatea unei etnogeneze, în nici o direcție.
Ce nu se contestă e mai modest, dar tot spune ceva: în 587, în Balcani, soldați de rând înțelegeau o propoziție romanică strigată în întuneric. Restul — dacă era limba lor de casă sau limba lor de serviciu — e exact tipul de întrebare pe care mileniul ăsta nu ți-o lămurește.
06 · Ce nu poate spune un vas de lut
Aceeași ceramică, două nume naționale
Orizontul arheologic de la Dunărea de Jos din secolele VIII–XI se numește, în arheologia românească, cultura Dridu, și e citit ca urma materială a etapei „românești vechi". Aceleași vase, aceleași case, aceleași cimitire se numesc, în literatura bulgară, cultura balcano-dunăreană, și sunt citite ca material al Primului Țarat Bulgar.
Mai devreme e cultura Ipotești–Cândești, apărută la mijlocul secolului VI între Prut și Dunărea de Jos, din amestecul unor elemente Praga-Korceak și Penkovka cu altele locale, romane și germanice. A cui e? Unii citesc o populație în mare parte slavă; alții, o populație locală cu obiecte slave. Aceleași gropi, aceleași fragmente.
Punctul metodologic e simplu și incomod: oalele, planurile de case și riturile de îngropare circulă între oameni care nu vorbesc aceeași limbă. Etnia nu e un strat stratigrafic. Arheologia poate arăta locuire continuă, tehnică, schimb, densitate — nu poate arăta ce limbă se vorbea în casa aceea.
Merită spus și cine plătea săpăturile. O bună parte din arheologia românească a acestor secole s-a făcut sub un regim care avea nevoie ca continuitatea să fie demonstrată; o bună parte din arheologia maghiară și bulgară a avut nevoia opusă. Când toate părțile au un răspuns dinainte, întrebările devin mai importante decât rezultatele.
07 · Cel mai bun argument al adversarilor
De ce nu spunem „Mareș" și „Alut"
Numele marilor râuri ardelene sunt antice: Samus, Marisus, Alutus, Ampelum apar în izvoare din epoca romană. Dacă româna le-ar fi moștenit direct, prin propriile ei legi de evoluție a sunetelor, am spune azi Sameș, Mareș, Alut și Împei. Spunem Someș, Mureș, Olt și Ampoi.
| Numele antic | Ce ar fi dat româna direct | Ce spunem de fapt |
|---|---|---|
| Samus | Sameș | Someș |
| Marisus | Mareș | Mureș |
| Alutus | Alut | Olt |
| Ampelum | Împei | Ampoi |
Formele arată că numele au ajuns la români prin altcineva: în cea mai mare parte printr-o filieră slavă, pe alocuri turcică sau maghiară. Robert Roesler, în Romänische Studien (1871), a făcut din asta piesa centrală a tezei imigraționiste: dacă numele ți-au fost transmise de alții, n-ai fost acolo să le primești de la primii proprietari.
Răspunsurile sunt la fel de tehnice. O filieră dovedește conlocuire, nu absență — cineva trebuia să continue să rostească numele o mie de ani, iar e o absență ciudată aceea care păstrează întreg scheletul hidrografic al Transilvaniei. Numele râurilor mici sunt, într-adevăr, covârșitor slave, și nimeni nu contestă asta; întrebarea e doar cine stătea lângă slavul care le-a dat.
Iar „Dunăre" e o enigmă în sine: nici el nu poate veni din latinescul Danubius după regulile românei, și drumul lui — tracic? gotic? slav? — se discută încă.
08 · Când apar, în ordine
Patru izvoare și un roman toponimic
-
976 · Skylitzes, prima atestare sigură
Niște vlahi numiți „drumeți" (hoditai) îl omoară pe David, cel mai mare dintre frații Comitopuli și frate al viitorului țar Samuel, la Stejarii Frumoși, între Prespa și Kastoria. Atât. Prima dată când numele apare limpede într-o cronică, e într-o relatare de crimă, în Macedonia de azi.
-
26 octombrie 1185 · Asăneștii
Răscoala „bulgarilor și vlahilor" din Moesia și din Munții Balcani începe de ziua Sfântului Dimitrie și se termină cu întemeierea celui de-al Doilea Țarat Bulgar. Niketas Choniates o descrie. Vlahii apar aici nu ca păstori rătăciți, ci ca forță politică — tot la sud de Dunăre.
-
circa 1200–1230 · Gesta Hungarorum
Anonymus, notarul unui rege Béla, scrie despre cucerirea maghiară de la 895 și pune în fața ungurilor conducători locali — Gelou, Glad, Menumorut — plus, printre locuitorii Pannoniei, „Blasi et pastores Romanorum". Numele conducătorilor nu apar în nici un alt izvor, iar cronica e la vreo trei secole distanță de fapte. O bună parte a istoriografiei maghiare o citește drept „roman toponimic": povești inventate ca să explice nume de locuri.
-
1222 · terra Blacorum
Un act al regelui Andrei II pentru Cavalerii Teutoni pomenește „țara vlahilor" din zona Făgărașului. E prima mențiune ferm datată la nord de Carpați — și vine, ca aproape tot ce urmează, din cancelaria maghiară, nu de la cei despre care vorbește.
-
1247 · diploma ioaniților
La douăzeci și cinci de ani distanță, un singur act enumeră deja și voievodate la sud de Carpați. De aici încolo actele curg, iar istoria se poate scrie ca de obicei. Tăcerea de aproape un mileniu se termină nu cu o descoperire, ci cu o listă administrativă.
Ordinea are un tâlc care se vede greu: toate atestările timpurii sunt la sud de Dunăre, iar cele nordice apar abia după ce apare, în vecinătate, un stat cu cancelarie. Asta poate să însemne că vlahii au venit de la sud spre nord. Sau poate să însemne doar că scrisul a venit de la sud spre nord.
09 · Onestitate istoriografică
Trei lucruri nelămurite
Unde s-a format limba română
Robert Roesler, în Romänische Studien (1871), reia o idee a lui Franz Josef Sulzer: românii s-ar fi format la sud de Dunăre și ar fi trecut la nord abia în secolul XIII. Teza a apărut exact când era politic utilă, într-o Ungarie care avea nevoie de o Transilvanie unde românii sosiseră târziu. Dar tabăra nu se împarte pe națiuni, cum se crede: Ovid Densusianu, lingvist român, a pus miezul patriei primitive în Iliria, admițând totuși un element latin însemnat și la nord de fluviu; Alexandru Philippide, tot român, a susținut două valuri de migrație dinspre Balcani. Răspunsul dat de A. D. Xenopol în Teoria lui Roesler (1884) și poziția majoritară de azi merg pe formare într-o arie largă, pe ambele maluri. Alexandru Madgearu argumentează invers față de Roesler: cuvinte latinești păstrate doar aici și pierdute în restul Romaniei arată centre de expansiune lingvistică la nord de Dunăre. Nici o variantă nu se poate închide cu un document, pentru că documentul nu există.
Substratul: moștenit sau împrumutat
Cele 90–140 de cuvinte de substrat, dintre care cel puțin 70 cu corespondent albanez, sunt citite tradițional — la Grigore Brâncuș, de pildă — ca moștenire dintr-un fond comun traco-dac. Gottfried Schramm și István Schütz susțin altceva: că ar fi împrumuturi din albaneză, făcute în mai multe etape. Diferența nu e mică. În prima lectură, românii și albanezii sunt rude îndepărtate care au moștenit din același loc; în a doua, sunt vecini care au stat mult timp unii lângă alții. Vocabularul e în bună parte pastoral și de munte, ceea ce se potrivește, supărător, cu ambele povești.
Procentele, și ce se numără în ele
Dicționarul etimologic al lui Alexandru Cihac, din anii 1870, a dat cifrele care au făcut carieră politică: 20% latină, 40% slavă. Numărătorile moderne dau cu totul altceva — slava în jur de 14–15% din lexic și vreo 9% din vocabularul de bază. Aceeași limbă, două rezultate. Diferența nu e ideologică, e metodologică: una numără intrări de dicționar, cu tot cu regionalisme și cuvinte ieșite din uz, cealaltă numără cuvinte folosite efectiv. Când citești un procent despre originea românei, prima întrebare e ce s-a numărat.
10 · Verifică-te
Trei întrebări, fără punctaj
Care e prima atestare sigură a vlahilor într-un izvor scris?
Skylitzes relatează că niște vlahi „drumeți" l-au omorât pe David, fratele viitorului țar Samuel, între Prespa și Kastoria, în 976. Celelalte două atestări sunt reale și importante — 1222 e prima ferm datată la nord de Carpați — dar vin cu două, respectiv trei secole mai târziu. Iar episodul „torna, torna" din 587 e mai vechi cu patru sute de ani și tocmai de asta nu intră aici: e discutat, nu sigur.
Ce se poate deduce din felul în care sună cuvântul „muncă"?
Slavul *mǫka însemna chin, tortură. Româna îi redă vocala nazală cu -un-, ceea ce arată că împrumutul s-a făcut cât nazala se mai pronunța; în bulgară ea se mai aude până în secolele XI–XIII. Maghiarul munka nu e sursa, ci un împrumut paralel din slavă, cu aceeași alunecare de sens de la tortură la lucru — două popoare vecine au făcut, separat, exact aceeași glumă amară.
De ce spunem „Mureș" și nu „Mareș", forma pe care ar fi dat-o direct latinescul Marisus?
Nu există o asemenea lege fonetică în română, iar numele e mai vechi decât venirea maghiarilor — apare în izvoare din epoca romană. Forma actuală arată transmitere prin altcineva, ca la Someș, Olt și Ampoi. Ăsta e cel mai bun argument al tezei imigraționiste, și e un argument serios. Contra-argumentul e că o filieră presupune conlocuire, nu absență: cineva a trebuit să rostească numele fără întrerupere, secol după secol, ca să mai existe azi.
11 · De discutat
Ce ține locul unui document
Bilanțul mileniului: nici un act, nici o cronică scrisă de aici, nici o inscripție, șapte secole la rând. În locul lor avem un cuvânt care a păstrat o vocală nazală, un vocabular al credinței în latină și unul al bisericii în slavonă, un schelet de râuri cu nume ajunse la noi prin gura altcuiva, ceramică pe care două arheologii naționale o revendică, și două cuvinte strigate la un catâr în 587.
Ce mi se pare cel mai ciudat e cât de mult din siguranța tuturor stă pe absențe. Roesler se sprijină pe documente care nu există. Continuitatea se sprijină pe cuvinte care nu s-ar fi putut învăța târziu. Amândouă sunt raționamente, nu observații — și amândouă au fost finanțate, în secolele XIX și XX, de state care aveau nevoie de un răspuns anume. Ce a rămas solid e mai puțin decât își doresc ambele tabere, dar nu e puțin.
Întrebarea pe care ți-o las: dacă ar trebui să alegi, în ce fel de dovadă ai avea mai multă încredere — în oala din pământ sau în forma unui cuvânt? Și, dincolo de metodă: ți-ar schimba ceva, în felul în care privești locul de unde ești, dacă răspunsul ar fi „a venit în valuri, dinspre sud" în loc de „a fost aici tot timpul"?
Surse pentru cine vrea mai departe
Ioan Skylitzes, Synopsis historiarum — pasajul despre uciderea lui David de către vlahi „drumeți", între Prespa și Kastoria.
Theophylact Simocatta, Historiae, și Theophanes Confessor, Chronographia — episodul „torna, torna (fratre)", cu cele două formulări diferite.
Anonymus, Gesta Hungarorum. Ediția critică bilingvă a lui Martyn Rady și László Veszprémy (Central European Medieval Texts, CEU Press) include și discuția despre istoricitatea lui Gelou.
Actul regelui Andrei II pentru Cavalerii Teutoni, cu „terra Blacorum" în zona Făgărașului — prima mențiune ferm datată la nord de Carpați.
Alexandru Rosetti, Istoria limbii române; Grigore Brâncuș, Cercetări asupra fondului traco-dac al limbii române; Marius Sala, De la latină la română.
Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens, 1871 — și replica lui A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler, 1884.
Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine; Alexandru Philippide, Originea românilor — două cărți care arată că disputa n-a fost niciodată doar între națiuni.
Alexandru Madgearu, studiile despre secolele VII–X la Dunărea de Jos; și literatura despre cultura Dridu / balcano-dunăreană, unde se vede cel mai bine cum același material capătă două nume.
Florin Curta, The Making of the Slavs (Cambridge, 2001) și Southeastern Europe in the Middle Ages, 500–1250 (Cambridge, 2006) — scrise din afara tuturor tradițiilor naționale, cu un capitol despre limitele arheologiei etnice.