Curs interactiv · Istoria românilor
Grâul la preț oficial
Tot ce avea nevoie Constantinopolul se cumpăra din Țara Românească și Moldova la aproximativ un sfert din prețul pieței locale și la o șesime din cât valora marfa în Turcia. Cifra nu vine de la un istoric supărat pe turci: e scrisă în 1820 de un consul britanic care voia să explice negustorilor londonezi de ce nu pot cumpăra grâu de la Dunăre.
Tributul — două milioane de piaștri pentru Țara Românească, un milion pentru Moldova — era partea vizibilă, cea care se negocia și se scria în tratate. Partea nevăzută era prețul. Exportul de grâu, adică singura avuție reală a țării, se afla, scrie același consul, „sub prohibiție permanentă".
01 · Cifra pe care o știe toată lumea
Tributul era cea mai mică parte a socotelii
În jurul lui 1820, era fixat la 2.000.000 de piaștri pentru Țara Românească și 1.000.000 pentru Moldova. Trei milioane pe an, pentru două țări, plătite la Poartă și consemnate în tratate — cifra care a intrat în manuale.
Aceeași carte care dă tributul dă și intern. Țăranii Țării Românești erau grupați fiscal în vreo 18.000 de lude, fiecare impusă cu circa 600 de piaștri pe an: aproximativ 10.800.000 de piaștri strânși de la oamenii țării, de trei ori și jumătate mai mult decât tributul. Venitul personal al domnului — din vânzarea dregătoriilor, din titluri de boierie, din tot ce se putea vinde — era estimat la vreo două milioane, adică exact cât tributul întregii țări.
Și mai e o capcană în cifre: piastrul se devaloriza continuu, așa că un tribut nominal în creștere putea însemna, în argint, o povară în scădere. De asta a fost nevoie de un studiu întreg — Mihai Berza, în 1957 — doar ca să se poată compara haraciul de la un secol la altul.
02 · Ce se putea vinde liber
Trei mărfuri libere, restul la dispoziția Porții
Regimul nu era o interdicție generală de comerț. Era mai precis decât asta, și de aceea mai ciudat: exact ce nu-i trebuia Constantinopolului putea pleca oriunde, iar ce-i trebuia nu putea pleca deloc.
| Marfa | Cantitatea anuală, după estimarea consulului | Regimul de export |
|---|---|---|
| Piei de iepure | 500.000 | Liber la export, fără condiții |
| Boabe galbene de vopsit | 600.000 de oca | Liber la export, fără condiții |
| Lână de oaie | 40.000 de chintale | Liber la export, fără condiții |
| Grâu | 10 mil. de kile, recolta ambelor țări | Prohibiție permanentă; export doar cu de la Poartă |
| Oi | 250.000 către Constantinopol | La dispoziția guvernului turcesc |
| Cherestea, catarge, frânghii | nefixată | La dispoziția arsenalului; stejarul moldovenesc mergea în flota otomană |
| Unt, ceară, miere, brânză, piei | nefixată | Se exportau doar în ani de abundență, după ce se stabileau livrările pentru capitală |
Firmanul pentru export de grâu „nu se acordă niciodată supușilor otomani și foarte rar altor europeni", scrie consulul; miniștrii străini de la Poartă preferau să nu ceară, ca să nu-i pună pe otomani în situația de a-și da seama cât valorează favorul.
03 · Cum funcționa o livrare
Marfa se lua de două ori
-
Pasul 1 · Poarta cere
Cantitățile necesare capitalei se fixează la Constantinopol. Pentru grâu, cota e stabilă: 1.500.000 de kile pe an, ridicate de corăbiile turcești trimise anume. Pentru celelalte mărfuri, cantitatea „nu e fixată, deși în general e foarte considerabilă".
-
Pasul 2 · Guvernul local cumpără
Nu Poarta cumpără, ci domnul și lui, în numele ei, la prețul oficial: cam un sfert din prețul curent al pieței din principate. Cine refuză să vândă nu are cui să se plângă, fiindcă cel care cumpără e și cel care judecă.
-
Pasul 3 · Plata se scade din tribut
Mărfurile „se plătesc printr-o scădere din tributul obișnuit". Adică Poarta nu dă bani: dă o reducere la ce i se datora oricum. Grâul ajunge, în contabilitate, o formă de plătit în natură, la un preț pe care tot ea îl stabilise.
-
Pasul 4 · Uneori, un impozit în plus
„Și, uneori, printr-o impunere extraordinară de o valoare egală cu costul lor." Cu alte cuvinte, țara plătea un nou ca să acopere costul mărfii pe care o dăduse deja. Aici se închide cercul: ai dat grâul, ai luat o reducere la tribut, apoi ai fost impus ca să acoperi reducerea.
Toate produsele și mărfurile folosite pentru trebuințele capitalei otomane sunt cumpărate de guvernul local cu aproximativ un sfert din prețurile curente pe piață și cu o șesime din valoarea lor în Turcia.William Wilkinson, consul britanic la București · An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia, Londra, 1820 (traducere)
04 · Socoteala pe cifrele consulului
Cota de grâu valora cât tot tributul
Cota anuală de grâu, în piaștri, față de tributul ambelor țări
Calcul propriu pe cifrele lui Wilkinson (1820): 1,5 milioane de kile pe an, la 2–2½ piaștri kila în principate, plus vreun piastru transportul până la Constantinopol. Bara albastră e ce a intrat efectiv în socoteală ca plată.
Diferența dintre ce valora grâul pe piața locală și ce s-a plătit pentru el — vreo 2,3–2,8 milioane de piaștri pe an — reprezintă între trei sferturi și nouă zecimi din tributul ambelor principate. Și asta numai la grâu. Oile, untul, ceara, cheresteaua și catargele mergeau pe același drum, la aceleași prețuri, în cantități pe care nimeni nu le fixase.
Merită observat cât de bine se închid cifrele consulului între ele: 1,5 milioane de kile la 3–3,5 piaștri livrate la Constantinopol dau 4,5–5,25 milioane, iar o șesime din suma asta e chiar sfertul prețului local. Nu e o figură de stil, e aritmetica unui om care întrebase negustorii.
05 · Nu doar grâu
Două sute cincizeci de mii de oi pe an
Constantinopolul era, la 1800, unul dintre cele mai mari orașe din lume, iar hrănirea lui era o chestiune de ordine publică, nu de comerț. Principatele erau una dintre cămările lui: în fiecare an urcau spre capitală 250.000 de oi și 3.000 de cai, pe lângă grâu, unt, ceară și miere.
Detaliul care spune totul e altul. Aceleași principate trimiteau vite și oi și în provinciile otomane din jur — și acolo, scrie consulul, „se vindeau de obicei cu mare profit". Când nu era vorba de cămara capitalei, animalele făceau bani adevărați. Prețul oficial nu era prețul otoman, era prețul Constantinopolului.
Stejarul moldovenesc mergea la arsenal: „un mare număr de corăbii din flota turcească sunt construite din el", cu catarge și frânghii de proveniență moldovenească, vândute „la cele mai mici prețuri posibile". Flota care ținea Marea Neagră închisă comerțului era făcută, în parte, din pădurile țării care nu avea voie să vândă pe mare.
Iar acum cifra care leagă totul: din câmpiile întinse și fertile ale celor două țări, „abia a șasea parte" era cultivată. Într-o economie în care surplusul se vinde la un sfert de preț sau nu se vinde deloc, nu are niciun sens să ari mai mult. Monopolul nu lua doar recolta; lua motivul de a produce recolta.
06 · Patru secole
Alege un moment
1417 — Țara Românească intră în sistem
După campania sultanului Mehmed I la Dunăre, Țara Românească e consolidată ca stat tributar. Plata fusese începută mai devreme, sub Vlad I, în anii 1390. Important pentru povestea asta: principatele nu au fost transformate în . Și-au păstrat domnii, biserica, legile și proprietatea — ceea ce înseamnă că extracția otomană a trebuit să treacă, tot timpul, printr-un aparat local.
07 · O singură zi
Ce a schimbat 14 septembrie 1829
Tratatul de la Adrianopol a încheiat un război ruso-turc pe care principatele nu îl porniseră și nu îl câștigaseră. Un act separat, anexat tratatului, se ocupa anume de ele — și acolo se termină trei secole de preț oficial.
Concret: principatele capătă dreptul de a face comerț liber cu alte țări decât Imperiul Otoman, plus libertatea de navigație pe Dunăre și pe Marea Neagră; granița dinspre sud se fixează pe firul apei; de la Turnu, Giurgiu și Brăila — enclavele otomane care controlau malul — revin Țării Românești. Administrația proprie e garantată, sub domni pe viață și supraveghere consulară rusă, iar trupele rusești rămân în țară până la plata despăgubirilor de război.
Paradoxul e greu de ocolit: piața cea mai importantă din istoria economică românească a fost deschisă de o victorie rusă, iar prețul ei a fost un protectorat rusesc care a scris, doi ani mai târziu, primele legi fundamentale ale principatelor. Libertatea comerțului a venit la pachet cu .
08 · Ce a urmat
Douăzeci de ani și un port nou
Brăila e declarată port liber în 1836, Galați în 1837. Navigația cu aburi ajunge pe Dunărea de Jos, iar în anii 1840 cererea britanică de cereale face din cele două porturi furnizori ai Europei. Exportul de grâu al Brăilei urcă de la 667.909 quarters în 1837–1842 la 1.862.909 în 1843–1848 — o creștere de 179% în șase ani. Populația orașelor se dublează până la 1850.
Aici se vede diferența dintre a avea o marfă și a avea o piață. Grâul era același, pământul era același, țăranul era același. S-a schimbat doar cine avea dreptul să cumpere — și producția a răspuns imediat, ceea ce înseamnă că cele cinci șesimi de câmpie necultivată din 1820 nu fuseseră niciodată o problemă de sol sau de hărnicie.
Cine a încasat, însă, e altă întrebare. Boomul cerealier s-a construit pe fixată de , iar beneficiarul direct a fost proprietarul de , nu cel care ara. Sociologul Daniel Chirot a numit rezultatul, în 1976, „crearea unei colonii balcanice"; Constantin Dobrogeanu-Gherea îi zisese, încă în 1910, neoșerbie.
09 · Onestitate istoriografică
Trei lucruri nelămurite
Cât din sărăcie se explică prin Poartă
Teza clasică — de la Nicolae Bălcescu încoace, întărită de istoriografia interbelică și apoi de cea comunistă — e că dominația otomană a fost cauza principală a înapoierii românești. Bogdan Murgescu contestă asta cu cifre: arată că în secolul XVIII comerțul principatelor cu Imperiul Otoman depășea „plățile politice" — tribut, , mită, taxe de confirmare — și că apăsarea otomană a avut vârfuri (sfârșitul secolului XVI, apoi 1739–1768), nu o creștere continuă. Nu neagă povara; neagă că ea explică singură tot.
Cât de bune sunt cifrele
Aproape tot ce știm cantitativ despre 1820 vine de la consuli și călători, nu de la recensăminte. Wilkinson estima un milion de locuitori în Țara Românească și jumătate de milion în Moldova — sub estimările moderne. Cifrele lui despre prețuri și cote sunt prețioase pentru că sunt coerente între ele, dar rămân relatarea unui om care aduna informații de la negustori. Iar seriile de tribut se compară greu între secole, din cauza devalorizării piastrului: de aici studiul lui Berza din 1957, care rămâne baza discuției.
A fost 1829 o eliberare sau o schimbare de stăpân
Interpretarea optimistă: Adrianopolul deschide piața, pornește urbanizarea și naște economia românească modernă. Interpretarea pesimistă, în linia lui Chirot și a analizelor de tip centru-periferie: principatele au trecut de la un monopol care le cumpăra ieftin la o specializare cerealieră care le-a fixat rolul de periferie agrară a Europei, plătită cu munca obligatorie a țăranului. Aceeași epocă a dat porturile libere și de douăsprezece zile.
10 · Verifică-te
Trei întrebări, fără punctaj
Cât se plătea, în jurul lui 1820, pentru mărfurile luate din principate pentru trebuințele Constantinopolului?
Cifra e a consulului britanic Wilkinson, în 1820: mărfurile se cumpărau de guvernul local la aproximativ un sfert din prețurile curente și o șesime din valoarea lor în Turcia. Nu exista licitație, pentru că nu exista concurență: cumpărătorul era statul, iar prețul era administrativ. Detaliul care doare e că plata se făcea prin scădere din tribut, iar uneori se punea și un impozit special egal cu costul mărfii.
Ce a obținut Adrianopolul, în 1829, pentru Țara Românească și Moldova?
Tributul și otomană au rămas — independența vine abia în 1877–1878, iar unirea în 1859. Ce s-a schimbat în 1829 a fost regimul comercial: dreptul de a vinde altcuiva decât Constantinopolului, libertatea de navigație pe Dunăre și pe Marea Neagră, granița pe firul apei și recuperarea celor trei care controlau malul dunărean. Efectul s-a văzut în douăzeci de ani: exportul de grâu al Brăilei aproape s-a triplat între 1837–1842 și 1843–1848.
Care era mai mare, pe cifrele consulului: tributul plătit Porții sau strâns de la țăranii Țării Românești?
Tributul ambelor țări făcea 3 milioane de piaștri pe an (2 milioane Țara Românească, 1 milion Moldova). Numai capitația țărănească a Țării Românești — vreo 18.000 de lude, impuse cu circa 600 de piaștri fiecare — dădea aproximativ 10,8 milioane. Exact acest raport îl folosește Bogdan Murgescu ca să argumenteze că dominația otomană nu explică singură înapoierea: o parte importantă a poverii era locală, iar aparatul care strângea era al țării.
11 · De discutat
Cine plătea, de fapt, prețul oficial
Monopolul otoman se poate măsura, și de asta merită povestit: un sfert din preț, 1,5 milioane de kile pe an, cinci șesimi de câmpie nearată. Nu e o metaforă despre jug, e o linie într-un registru de vamă. Iar când linia a fost ștearsă, în 1829, producția a răspuns în mai puțin de un deceniu.
Numai că libertatea a fost a mărfii, nu a omului. Aceeași epocă a scos dopul de pe Dunăre și a fixat la până la douăsprezece zile pe an; grâul a plecat la Londra, iar cel care l-a semănat a muncit mai multe zile pentru decât pe vremea prețului oficial. Și cifra internă rămâne acolo, incomodă: luat de la țăranii Țării Românești era, în 1820, de vreo trei ori și jumătate mai mare decât tributul plătit Porții.
Întrebarea pe care ți-o las e de partajare a vinei, și nu are răspuns tehnic: ce te convinge mai mult — că sărăcia de atunci vine în primul rând din monopolul impus de la Constantinopol, sau din felul în care se strângea birul și se împărțea munca în interior? Iar dacă înclini spre a doua, de ce crezi că prima explicație a prins atât de bine?
Surse pentru cine vrea mai departe
William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia, Longman, Londra, 1820 — tributul, cota de grâu, prețurile oficiale, mărfurile libere. Text integral la Project Gutenberg.
Tratatul de la Adrianopol, 14 septembrie 1829, împreună cu actul separat privitor la Moldova și Țara Românească — libertatea comerțului, navigația, dunărene.
, în vigoare la 13 iulie 1831 în Țara Românească și la 13 ianuarie 1832 în Moldova — administrația, fiscalitatea și claca de până la 12 zile.
Mihai Berza, „ Moldovei și Țării Românești în sec. XV–XIX", în Studii și materiale de istorie medie, II, București — seria tributului și problema devalorizării piastrului.
Bogdan Murgescu, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Polirom — 26 de studii; comerțul cu Poarta față de „plățile politice" și vârfurile dominației otomane.
Daniel Chirot, Social Change in a Peripheral Society: The Creation of a Balkan Colony, Academic Press — teza Țării Românești ca periferie agrară după 1829.
Constantin Ardeleanu, studii despre navigația și comerțul de cereale la Dunărea de Jos, 1829–1853 — seriile de export ale Brăilei și Galațiului.
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoserbia, București — argumentul că libertatea comerțului a înăsprit, nu a slăbit, obligațiile țăranului.