Curs interactiv · Istoria românilor
Pacea pe care regele n-a semnat-o
La 7 mai 1918 România a semnat pace separată cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia. Camera a ratificat-o la 28 iunie, Senatul la 4 iulie. Regele Ferdinand n-a semnat-o și n-a promulgat-o niciodată — și fără semnătura lui tratatul a rămas, tehnic, un text. Șase luni mai târziu, la 10 noiembrie 1918, România a reintrat în război. Cu o zi înainte de armistițiu.
Rezultatul e cel mai ciudat bilanț al Primului Război Mondial: singura țară din Antantă care a capitulat în fața Puterilor Centrale a ieșit din război de partea învingătorilor, cu teritoriul mai mare de două ori. E o poveste despre ce se poate face cu o formalitate — și despre cât de mult a costat asta între timp.
01 · Planul și prăbușirea lui, în zece zile
Trei armate spre Ardeal, o cetate lăsată singură
La 27 august 1916 România declară război Austro-Ungariei și trimite trei armate peste pasurile Carpaților, în Transilvania. Planul se numea „Ipoteza Z" și punea aproape tot ce avea țara pe frontul de nord-vest, unde erau teritoriile promise printr-un tratat secret cu Antanta, semnat câteva zile mai devreme. La sud, spre Bulgaria, a rămas puțin.
Puținul acela a fost cetatea Turtucaia, pe malul drept al Dunării. Asaltul bulgaro-german a început la 2 septembrie; la 6 septembrie garnizoana de peste 25.000 de oameni a capitulat. Peste 6.000 de români morți și răniți, vreo 7.700 de pierderi de partea cealaltă, și — mai grav decât cifrele — întreg planul de operații s-a dus. Armatele din Ardeal au fost întoarse ca să apere sudul.
Ofensiva din Transilvania a durat cam trei săptămâni. După ea a urmat retragerea, apoi bătălia de pe Argeș, apoi, la 6 decembrie 1916, intrarea trupelor germane în București. Guvernul, regele, Parlamentul, Banca Națională și tezaurul plecaseră la Iași.
Din august până în decembrie: o sută una de zile de la declarația de război până la pierderea capitalei. Două treimi din țară era sub ocupație, iar restul era Moldova.
02 · Douăzeci și șapte de luni, moment cu moment
Alege o dată
27 august 1916 — declarația de război
După doi ani și douăzeci și patru de zile de neutralitate, Consiliul de Coroană decide intrarea în război alături de Antanta. Motivul e Transilvania, promisă printr-un tratat secret semnat cu câteva zile înainte. Trei armate trec pasurile Carpaților în aceeași noapte.
03 · Aliatul care ți-a distrus averea
Un englez a ars petrolul românesc, ca să nu-l bea Germania
La 31 octombrie 1916 guvernul britanic discută ce e de făcut cu petrolul și cu grâul României, care erau pe punctul de a intra în mâinile germane. Trimite un om: locotenent-colonelul John Norton-Griffiths, inginer de mine, deputat conservator, om cu porecla „Hellfire Jack". Ajunge la 18 noiembrie. Între 26 noiembrie și 6 decembrie distruge, cu acordul guvernului român, sondele și rafinăriile din zona Ploiești.
Cifrele diferă după sursă — treisprezece rafinării la o numărătoare, vreo șaptezeci de instalații la alta — dar estimarea echipei pentru țiței e constantă: în jur de 800.000 de tone arse în câteva zile. Efectul se poate măsura altfel, mai sigur: producția de petrol a României în 1917 a fost mai mică de o treime din cea de dinainte de război, iar în tot anul 1917 germanii au scos din România mai puțin decât se distrusese în acele zile de decembrie.
Bucla vine un an și jumătate mai târziu. Tratatul de pace din mai 1918 concesionează Germaniei zăcămintele de petrol românești pe nouăzeci de ani. Adică: aliații ard câmpurile ca germanii să nu le folosească; germanii câștigă campania; iar pacea le dă, pe hârtie, câmpurile arse, până în 2008.
Nimic din asta n-a ajuns să conteze, fiindcă tratatul n-a fost niciodată promulgat și a fost anulat de armistițiul din noiembrie. Dar merită ținut minte: petrolul e motivul pentru care România conta în calculele tuturor, și e primul lucru pe care fiecare tabără a fost dispusă să-l distrugă.
04 · Ce a ucis mai mult decât gloanțele
Treizeci și nouă la sută
Din armata de operații care pornise în august 1916 — circa 505.000 de oameni — la sfârșitul aceluiași an mai erau înregistrați în Moldova 194.945. Restul erau morți, răniți, prizonieri, dispăruți sau risipiți pe drumurile retragerii. Într-o singură toamnă, o armată a pierdut șase oameni din zece.
Apoi a venit iarna. Moldova, o treime din țară, adăpostea acum guvernul, Parlamentul, armata română, armate rusești și un val de refugiați. În decembrie 1916 a izbucnit tifosul exantematic, purtat de păduchi, în orașe și sate suprapopulate, fără apă curentă și fără săpun. Epidemia a atins maximul în februarie 1917 și s-a stins aproape complet în iunie. Estimările vorbesc despre circa 500.000 de cazuri.
Mortalitatea tifosului exantematic în condițiile de atunci mergea, după loc și după îngrijire, de la câteva procente la peste douăzeci. Cifra exactă a morților din iarna aceea nu se știe și probabil nu se va ști niciodată: nimeni nu ținea registre într-un oraș în care mureau și medicii. Iașiul, un oraș de vreo 75.000 de locuitori, ajunsese să adăpostească de câteva ori mai mulți.
Merită spus limpede, fiindcă manualul o spune rar: cel mai eficient dușman al armatei române în 1916–1917 n-a fost armata germană. A fost un păduche.
05 · Aceeași armată, un an mai târziu
Ce s-a schimbat între Turtucaia și Mărășești
Între ianuarie și iunie 1917, în Moldova, armata română a fost reorganizată și reinstruită de la zero, cu misiunea militară franceză a generalului Berthelot lucrând alături de statul major român. Divizii desființate și recompuse, artilerie și mitraliere aduse prin Rusia, instrucție de tranșee după experiența frontului de vest. Rezultatul s-a văzut în iulie.
| Turtucaia, sept. 1916 | Mărășești, aug.–sept. 1917 | |
|---|---|---|
| Durata | Cinci zile până la capitulare | Douăzeci și nouă de zile de apărare |
| Rezultatul | Cetatea pierdută, planul de campanie anulat | Ofensiva Puterilor Centrale oprită |
| Pierderi române | Peste 6.000 de morți și răniți, circa 28.000 de prizonieri | 27.410 de oameni, dintre care 5.125 morți și 610 ofițeri |
| Pierderile adversarului | Peste 7.700 | Între 47.000 și 65.000, după estimări |
| Ce ținea frontul | Fortificații neterminate, unități de rezerviști, comandă confuză | Divizii refăcute, artilerie nouă, doctrină de tranșee |
Aici se ceartă istoricii, și e o ceartă care spune multe despre amândouă țările: cât din Mărășești a fost meritul instructorilor francezi și cât al soldatului român care nu mai avea unde să se retragă. Berthelot însuși a insistat public că victoria era românească. Ceea ce, în gura celui care ar fi avut de câștigat spunând altfel, contează.
06 · Calendarul, la scară
Cât a durat fiecare parte a războiului
Războiul României a avut patru bucăți foarte inegale. Cea mai lungă e neutralitatea, în care s-a negociat prețul intrării. Cea mai scurtă e al doilea război, cel din noiembrie 1918, care a durat o zi și care a decis de partea cui a ieșit țara din toată povestea.
Durata, în zile
Bara albastră e al doilea război al României: 10–11 noiembrie 1918.
Și bilanțul, cu toate rezervele care se cuvin unor cifre de acest fel: circa 335.700 de morți militari, la care estimările adaugă între 330.000 și 430.000 de morți civili din cauze legate de război, între 1914 și 1918. Într-o țară de vreo 7,7 milioane de locuitori, asta e undeva în jurul unei zecimi din populație.
Iar câștigul, măsurat în ce se poate măsura: teritoriul a crescut de la circa 138.000 de kilometri pătrați la 295.049, iar populația, la recensământul din 1930, era de peste 18 milioane. Aceeași țară, aceeași generație.
07 · Ce scria în tratatul de la 7 mai 1918
O pace ratificată de Parlament și nesemnată de rege
După ce Rusia a ieșit din război, România a rămas un teritoriu de o treime, înconjurat din toate părțile de armate inamice, fără cale de aprovizionare. Guvernul lui Alexandru Marghiloman a negociat, iar la 7 mai 1918 a semnat. Condițiile arătau așa:
-
Teritoriu
Dobrogea de sud trece la Bulgaria, împreună cu o parte din nordul Dobrogei; restul Dobrogei intră sub o administrație comună a Puterilor Centrale. România își pierde ieșirea proprie la mare pe la Constanța, garantată doar ca drum comercial.
-
Frontiera de munte
Pasurile Carpaților trec la Austro-Ungaria — o „rectificare de frontieră" care mută linia de apărare a țării de pe creastă pe câmpie. Cine ține pasurile ține și intrarea.
-
Petrolul
Zăcămintele sunt concesionate Germaniei pe nouăzeci de ani, printr-o convenție separată. Aceleași câmpuri pe care aliații britanici le arseseră cu un an și jumătate înainte tocmai ca să nu ajungă aici.
-
Basarabia
În schimb, Puterile Centrale recunosc unirea Basarabiei cu România, votată la Chișinău la 27 martie 1918. Singurul câștig teritorial al țării în acel an vine, pe hârtie, de la inamicii ei.
-
Semnătura care lipsește
Camera Deputaților ratifică la 28 iunie, Senatul la 4 iulie. Regele Ferdinand refuză să semneze și să promulge. Fără promulgare, tratatul nu intră în vigoare în dreptul intern românesc — și exact această lipsă va conta în octombrie.
Nu știm dacă a fost un calcul lucid sau doar refuzul unui om de a-și pune numele pe un act pe care îl socotea o trădare. Ambele lecturi circulă. Efectul e același.
08 · Douăzeci și patru de ore de război
Ultimatumul dat unui mareșal german
În septembrie și octombrie 1918 Puterile Centrale cad una după alta: Bulgaria capitulează la 29 septembrie, Turcia la 30 octombrie, Austro-Ungaria la 3 noiembrie. Guvernul Marghiloman — cel care făcuse pacea — denunță tratatul în octombrie, apoi demisionează. Îi urmează guvernul generalului Constantin Coandă.
La 10 noiembrie regele ordonă remobilizarea, cu contingentul din 1912 propus de noul ministru de război, generalul Eremia Grigorescu — omul de la Mărășești. În aceeași zi, guvernul român dă mareșalului August von Mackensen, guvernatorul militar al României ocupate, un ultimatum: să scoată trupele din țară în douăzeci și patru de ore. Erau vreo 200.000 de oameni; termenul era, evident, imposibil. S-a negociat, iar germanii au ieșit pe Valea Prahovei și pe Valea Oltului.
La 11 noiembrie, la Rethondes, se semnează armistițiul care încheie războiul în Europa — și care, printre altele, anulează Tratatul de la București. România apucase să fie din nou beligerantă cu o zi înainte.
La 1 decembrie 1918 se închid două lucruri deodată: armata română intră în București, iar la Alba Iulia Marea Adunare Națională votează unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Granițele vor fi confirmate la Trianon, la 4 iunie 1920.
09 · Onestitate istoriografică
Trei lucruri nelămurite
A fost intrarea din 1916 o greșeală?
Ionel Brătianu a negociat doi ani și a intrat exact când i s-a părut că prețul e cel mai bun: după ofensiva rusă a lui Brusilov. Criticii, începând cu Alexandru Averescu în scrierile lui de după război, au spus că „Ipoteza Z" a împrăștiat armata pe două fronturi și că ofensiva în Transilvania a fost o greșeală strategică plătită la Turtucaia. Istoricul american Glenn E. Torrey, autorul sintezei standard în engleză despre frontul românesc, argumentează la fel: dispersarea și lentoarea au condamnat campania din start. Istoriografia națională răspunde că momentul nu se putea alege și că fără intrarea din 1916 nu exista Alba Iulia în 1918. Cum ambele afirmații sunt despre ce s-ar fi întâmplat altfel, nu se pot verifica — dar nu sunt de aceeași natură: una discută execuția, cealaltă discută scopul.
Cifrele pierderilor
Numărul de 335.706 morți militari circulă în aproape toate lucrările, dar baza lui e fragilă: registrele s-au ținut prost, prizonierii morți în captivitate se numără diferit, iar morții de boală și cei de luptă nu sunt separați curat. Pentru civili, estimările merg de la 330.000 la 430.000 — o marjă de o sută de mii de oameni, adică mai mult decât populația unui oraș mare de atunci. Când o cifră are o eroare de mărimea unui oraș, e mai cinstit s-o citești ca ordin de mărime decât ca număr.
Marghiloman: trădător sau om care a cumpărat timp?
Memoria publică l-a fixat drept germanofilul care a semnat capitularea. Lucian Boia, în „Germanofilii" (2009), arată că elita germanofilă românească — Titu Maiorescu, Constantin Stere, Alexandru Marghiloman — nu era o adunătură de vânduți, ci oameni care citeau altfel raportul de forțe, iar unii dintre ei au fost șterși din istorie pentru că au pariat greșit. Sub guvernul lui s-a votat unirea Basarabiei; sub el s-a păstrat armata și dinastia. Contra-argumentul e simplu și greu: a semnat un tratat care ceda pasurile Carpaților și petrolul pe nouăzeci de ani, și l-a dus în Parlament ca să fie ratificat. Cine vrea o poveste curată nu găsește aici niciuna.
10 · Verifică-te
Trei întrebări, fără punctaj
Ce s-a întâmplat, în final, cu Tratatul de la București din 7 mai 1918?
Camera Deputaților a ratificat tratatul la 28 iunie 1918, Senatul la 4 iulie. Ferdinand a refuzat însă atât semnătura, cât și promulgarea — pasul care i-ar fi dat putere în dreptul intern. Guvernul Marghiloman l-a denunțat în octombrie, iar armistițiul din 11 noiembrie l-a anulat definitiv. Nu a fost nevoie de nici un decret de abrogare: nu exista, formal, ce să fie abrogat.
Cine a distrus sondele și rafinăriile din zona Ploiești, în noiembrie–decembrie 1916?
Norton-Griffiths a fost trimis de guvernul britanic după discuția din 31 octombrie 1916 despre soarta petrolului și a grâului românesc, a ajuns la 18 noiembrie și a lucrat între 26 noiembrie și 6 decembrie, cu acordul autorităților române. Estimarea echipei: circa 800.000 de tone de țiței arse. Măsura efectului: producția României în 1917 a fost sub o treime din cea antebelică. Distrugerea a fost, deci, o operațiune a unui aliat pe teritoriul aliatului — cel mai scump serviciu pe care i l-a făcut cineva României în acel an.
Când a reintrat România în război, în 1918?
Denunțarea din octombrie a fost un act politic, nu o reintrare în luptă. Remobilizarea a fost ordonată la 10 noiembrie, în aceeași zi în care guvernul i-a dat ultimatum lui Mackensen să scoată trupele din țară în douăzeci și patru de ore. Armistițiul general s-a semnat la 11 noiembrie. Diferența de o zi nu e un detaliu: la conferința de pace conta enorm dacă erai beligerant sau stat care făcuse pace separată.
11 · De discutat
Ce a decis, până la urmă
Dacă pui la un loc tot ce s-a întâmplat între 1916 și 1918, ies două povești care nu prea se ating. Una e povestea militară și e mai ales o înfrângere: Turtucaia, capitala pierdută în o sută una de zile, șase oameni din zece dispăruți din armată într-o toamnă, o jumătate de milion de cazuri de tifos, o pace impusă. Cealaltă e povestea diplomatică, și în ea România câștigă tot ce ceruse.
Ce le leagă e un lucru mărunt și formal: o semnătură care n-a fost pusă și o remobilizare cu o zi înainte de sfârșit. E incomod, fiindcă nu seamănă nici cu epopeea de la Mărășești, nici cu ideea că totul se decide pe câmpul de luptă. Iar întrebarea pe care istoricii n-o vor închide e dacă rezultatul de la 1918 a venit din ce a făcut România sau din faptul că Austro-Ungaria s-a destrămat oricum.
Te-aș întreba una: cât credit merită un stat mic pentru un rezultat pe care l-au produs, în cea mai mare parte, prăbușirile altora? Și, dacă ai fi fost în locul lui Ferdinand în mai 1918, cu armata înconjurată și guvernul cerându-ți semnătura, ai fi semnat?
Surse pentru cine vrea mai departe
Glenn E. Torrey, The Romanian Battlefront in World War I (University Press of Kansas, 2011) — cea mai completă istorie a frontului românesc scrisă din afara tradiției naționale.
Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916–1919 — relatarea de referință a interbelicului, scrisă de un contemporan, cu tot ce implică asta.
Textul Tratatului de la București, 7 mai 1918, cu convențiile anexe, inclusiv cea petrolieră; disponibil în colecțiile de documente ale Primului Război Mondial.
Alexandru Marghiloman, Note politice — jurnalul zilnic al omului care a semnat pacea, publicat în cinci volume. Ediția e cea mai bună apărare a lui și, pe alocuri, cel mai bun rechizitoriu.
Lucian Boia, „Germanofilii". Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial (Humanitas, 2009) și În jurul Marii Uniri de la 1918 (Humanitas, 2018).
Maurice Pearton, Oil and the Romanian State, 1895–1948 (Clarendon Press, 1971) — inclusiv distrugerea din 1916 și concesiunea din tratatul de pace.
Regina Maria, Jurnal de război — anii de la Iași, spitalele, tifosul, guvernul refugiat, văzute zi de zi de cineva care era în mijlocul lor.
1914–1918-online. International Encyclopedia of the First World War, articolele despre România — utile mai ales pentru cifre și pentru bibliografia lor.