Curs interactiv · Istoria românilor
Unirea cu termen de expirare
Când Marile Puteri au recunoscut, în 1859, că același om fusese ales domn și la Iași, și la București, au adăugat o condiție: recunoașterea e valabilă numai pe durata domniei lui . Adică țara nou-formată avea, scris în actele care o legalizau, o dată de expirare legată de viața unui singur om.
Șapte ani mai târziu, la patru dimineața, un grup de ofițeri români a intrat în dormitorul acelui om și l-a pus, cu pistolul la tâmplă, să semneze abdicarea. Cei care făcuseră țara au dat jos, cu mâna lor, singura persoană pe numele căreia țara exista. Ăsta e cursul: cum a fost construită România între 1858 și 1866 pe o portiță de redactare, și cum a fost cât pe ce să se desfacă exact la fel.
01 · Ce nu scria în tratat
Șapte puteri au refuzat unirea. Nimeni n-a scris că e interzisă aceeași persoană
Adunările ad-hoc din 1857 ceruseră limpede un singur stat, cu un singur guvern, sub numele de România. La 7/19 august 1858, Convenția de la Paris le-a refuzat cererea. Principatele rămâneau două: doi domni, două guverne, două adunări. Li se dădeau doar câteva instituții comune — o Comisie Centrală la Focșani, o Curte de Casație, o armată cu comandă unificată.
Convenția era un text scris de diplomații a șapte puteri, care se certaseră doi ani pe fiecare virgulă. Și totuși nicăieri în ea nu scria că aceeași persoană nu poate fi aleasă domn în amândouă. Ipoteza pur și simplu nu le trecuse prin cap — părea absurdă, ca și cum ai interzice explicit ca un om să fie primar în două orașe deodată.
Așa că românii au făcut exact asta. La 5/17 ianuarie 1859, Adunarea electivă a Moldovei l-a ales domn, în unanimitate, cu 48 de voturi, pe colonelul . La București era mai greu: conservatorii, care nu voiau unirea, aveau 46 din cele 72 de mandate. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, în apartamentul numărul 5 al hotelului Concordia, liberalii și conservatorii au căzut de acord să-l voteze pe același om. A doua zi a ieșit tot unanimitate: 64 de voturi.
Două adunări separate, în două țări separate, au respectat litera tratatului până la ultimul cuvânt — și au produs, prin asta, exact lucrul pe care tratatul îl interzicea.
02 · Opt ani, moment cu moment
Alege o dată
7/19 august 1858 — Convenția de la Paris
Puterile garante resping cererea Adunărilor ad-hoc de a forma un singur stat numit România. Rămân două principate, cu doi domni și două adunări, legate de câteva instituții comune. Textul nu prevede nicăieri că aceeași persoană nu poate fi aleasă în ambele.
03 · Clauza care leagă o țară de un om
Recunoscută, dar numai cât trăiește domnul
Europa a înghițit dubla alegere în două înghițituri. La 1/13 aprilie 1859, la conferința de la Paris, cinci puteri au recunoscut-o: Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia. Poarta și Austria au rezistat până la 25 august / 6 septembrie 1859. Dar recunoașterea a venit cu o condiție care schimbă totul: era valabilă doar pe durata domniei lui , iar domnul era ținut să respecte în rest Convenția din 1858.
Cu alte cuvinte: Europa n-a recunoscut o țară, ci o excepție personală. La moartea sau plecarea lui Cuza, dreptul redevenea cel din 1858 — două principate, doi domni. Porții din 4 decembrie 1861, care în sfârșit admite unificarea administrativă și legislativă, e construit pe același principiu.
Cuza a folosit intervalul ca pe un șantier. La 11/23 decembrie 1861 dă proclamația în care anunță că „Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată". La 24 ianuarie 1862 se deschide la București un singur parlament, cu un singur guvern, sub numele de România. Între timp, din februarie 1860, administrația scrie cu litere latine — decizia e a ministrului de interne Ion Ghica, iar în 1862 Cuza decretează înlocuirea completă a alfabetului chirilic.
Logica e limpede: dacă unirea are termen, atunci fă în intervalul rămas atât de multe fapte împlinite încât desfacerea să devină imposibilă practic, chiar dacă rămâne posibilă juridic. Restul cursului e despre ce a apucat să facă.
04 · Un sfert de țară, trecut la stat într-o singură zi
Mănăstirile care nu erau ale țării
O parte dintre mănăstirile din Principate fuseseră, de-a lungul secolelor, „închinate" — donate, cu tot cu lor, unor centre ortodoxe din afară: Athos, Ierusalim, Sinai, Patriarhia din Constantinopol. Venitul lor pleca din țară, iar administrarea lor scăpa jurisdicției românești. La 17/29 decembrie 1863, a promulgat legea prin care toate averile mănăstirești, închinate sau nu, treceau la stat.
Partea pe care manualul o spune rar e cea financiară. Legea nu era o confiscare pură: prevedea o despăgubire de 82 de milioane de lei, din care urmau să se scadă 31 de milioane pe care așezămintele le datorau statului. Mai devreme, în iulie 1863, guvernul oferise 30 de milioane de franci, iar patriarhul al III-lea al Constantinopolului refuzase.
A refuzat și de data asta, mizând pe faptul că Puterile vor interveni în favoarea Bisericii grecești. Nu au intervenit — Rusia, Austria și Poarta au protestat, dar niciuna n-a mers mai departe. Rezultatul: statul român a păstrat moșiile, iar despăgubirea nu s-a plătit niciodată. Din aceste „domenii ale statului" avea să fie tăiat, un an mai târziu, o parte din pământul dat țăranilor.
Cum numești operațiunea depinde de unde stai. Pentru statul român, e recuperarea unui sfert din propriul teritoriu. Pentru Patriarhie și pentru o parte din istoriografia bisericească, e o expropriere fără plată, votată de un parlament care judeca în propria cauză. Ambele descrieri sunt exacte.
05 · Ce s-a schimbat la 2 mai 1864
Domnul care a dizolvat parlamentul ca să poată da pământ
Adunarea aleasă după Convenția de la Paris era dominată de marii proprietari, iar reforma agrară nu avea cum să treacă prin ea. La 2/14 mai 1864, a dizolvat-o și a supus țării, prin plebiscit, o nouă lege fundamentală — Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris — împreună cu o lege electorală care lărgea mult corpul electoral.
| Convenția de la Paris, 1858 | Statutul dezvoltător, 1864 | |
|---|---|---|
| Cine face legea | Adunarea electivă, cu o Comisie Centrală la Focșani | Domnul, un Corp ponderator numit de el și Adunarea electivă |
| Inițiativa legilor | Împărțită între domn și Comisia Centrală | Exclusiv a domnului |
| Corpul electoral | Câteva mii de alegători censitari | Sute de mii, prin alegători primari care votau indirect |
| Cum a fost adoptat | Negociat de șapte puteri, la Paris | Plebiscit intern, 10–14 mai: 682.621 „da", 1.307 „nu", 70.220 de abțineri |
| Efectul imediat | Reforma agrară blocată în Adunare | Legea rurală promulgată 104 zile mai târziu |
Cifra de 682.621 la 1.307 nu trebuie citită ca un scor. Într-o țară în care abia o mică parte din populație știa să citească, votul s-a dat pe sate, cu prefectul de față, pe un text pe care aproape nimeni nu-l parcursese. Ce arată ea sigur e altceva: că Cuza avea suficientă autoritate ca să obțină rezultatul, și că nimeni n-a încercat serios să-l conteste. Rămâne faptul brut că Statutul modifica unilateral tratatul internațional care făcea țara să existe legal.
06 · Legea rurală, 14/26 august 1864
Ce a primit țăranul și ce n-a primit
Legea desființa și dijma și făcea din proprietar. E cea mai mare schimbare socială din secolul XIX românesc, și e și cea mai contestată — pentru că ce a lăsat pe dinafară a contat aproape la fel de mult ca ce a dat.
-
Cine primea
Clăcașii, împărțiți în trei categorii după numărul de vite de muncă: fruntași, mijlocași și pălmași. Cu cât aveai mai multe vite, cu atât primeai mai mult pământ — logica era că lotul trebuie să fie cât poți lucra, nu cât îți trebuie ca să trăiești.
-
Cât s-a dat
406.429 de familii au primit 1.654.964 de hectare, iar alte aproximativ 60.000 doar loc de casă și de grădină. Media pe familie iese în jur de patru hectare. Numărătoarea nu e unică: Constantin Dobrogeanu-Gherea, în 1910, dădea 467.840 de familii și 1.766.258 de hectare.
-
Cum se plătea
Pământul nu era gratuit. Țăranul îl răscumpăra în cincisprezece ani, prin intermediul statului, care despăgubea proprietarul. Adică ieșea din clacă direct într-o datorie.
-
Ce nu se putea face cu el
Loturile nu puteau fi vândute o perioadă lungă — sursele dau când 25, când 30 de ani. Scopul declarat era să împiedice recumpărarea rapidă a pământului de către marii proprietari. Efectul secundar a fost că țăranul avea un bun pe care nu-l putea nici ipoteca, nici valorifica.
-
Ce a rămas afară
Pădurile. Au rămas integral la proprietari, iar odată cu ele au dispărut vechile drepturi de a lua lemne și de a paște vitele pe . Pentru un sat, asta însemna combustibil, material de construcție și hrană pentru animale — pierdute exact în anul în care primea pământ.
Peste patruzeci și trei de ani, în 1907, țărănimea românească s-a răsculat, iar represiunea a fost cea mai sângeroasă din Europa acelui deceniu. Legătura dintre cele două date e subiectul următoarei secțiuni disputate.
07 · Domnia, la scară
Șapte ani și treizeci și șapte de zile
De la alegerea de la Iași până la noaptea abdicării au trecut 2.594 de zile. Domnia se împarte în trei bucăți foarte diferite ca regim juridic — și cea mai scurtă dintre ele e cea care a produs reforma cu cele mai lungi consecințe.
Cele trei regimuri ale domniei, în zile
Bara ocru e regimul personal de după lovitura de stat: 650 de zile, în care intră legea rurală.
Merită ținută minte proporția: trei ani din șapte au trecut cu două guverne, două adunări și doi miniștri de fiecare fel, adică cu unirea pe hârtie și cu administrația dublată. Abia din 1862 există un singur aparat de stat. Iar reformele mari — secularizarea, legea rurală, codurile, învățământul obligatoriu, prima universitate modernă la Iași în 1860 și cea de la București în 1864 — se înghesuie aproape toate în ultimii patru ani.
Pentru comparație: succesorul lui, Carol I, a domnit patruzeci și opt de ani. a apucat un sfert din interval și a schimbat mai mult din structura țării decât oricine altcineva în secolul XIX.
08 · Cum se închide portița
Anul în care unirea a fost cât pe ce să se desfacă
Împotriva lui se strânsese o alianță care n-ar fi trebuit să existe: liberalii radicali, cărora regimul personal le devenise insuportabil, și conservatorii, care nu-i iertau nici legea rurală, nici secularizarea. I s-a spus „monstruoasa coaliție", și numele îi vine tocmai din faptul că punea laolaltă adversari ireconciliabili.
În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 palatul a fost înconjurat — cu complicitatea unor ofițeri chiar din garda domnească. Complotiștii au urcat în dormitor, l-au trezit pe domn și i-au cerut, cu pistoalele scoase, să semneze actul de abdicare. După una dintre relatările rămase, hârtia a fost întinsă pe spatele unui căpitan, ca să aibă pe ce semna. Cuza a plecat în exil în aceeași zi și nu s-a mai întors niciodată; a murit la Heidelberg, în 1873.
Riscul era exact cel scris în actele din 1859: fără Cuza, recunoașterea europeană a unirii nu mai avea obiect. Și s-a văzut imediat. La 3/15 aprilie 1866, la Iași, o mulțime condusă de Moldovei, Calinic Miclescu, a cerut ruperea Moldovei de Țara Românească. Armata a deschis focul din ordinul lui Lascăr Catargiu, unul dintre cei trei locotenenți domnești. Numărul morților e disputat: în jur de 150 după rapoartele consulare, vreo 60 după surse locale.
Soluția găsită a fost singura care închidea problema definitiv: un principe străin, cu urmași. Filip de Flandra a refuzat tronul; Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat. Plebiscitul din 2–8 aprilie 1866 a dat 685.969 de voturi pentru și 224 împotrivă, dintr-un corp electoral de 811.030. O dinastie nu moare odată cu omul — și abia din clipa aceea România a încetat să mai fie o excepție cu termen.
09 · Onestitate istoriografică
Trei lucruri nelămurite
Cât de reală era clauza „numai pe durata domniei"?
O citire spune că era o formulă diplomatică de salvare a obrazului: Poarta și Austria aveau nevoie de o portiță ca să pară că n-au cedat, dar în 1866 nici una n-a mișcat un deget ca s-o folosească, iar unirea era deja un fapt administrativ ireversibil. Cealaltă citire arată spre 3 aprilie 1866, la Iași: separatismul nu era o ficțiune juridică, avea oameni pe stradă, avea un în frunte și avea încurajări din afară. Adevărul e probabil că prevederea nu s-ar fi aplicat de la sine, dar oferea un temei legal oricui ar fi vrut s-o facă — iar graba cu care s-a organizat plebiscitul pentru Carol arată că oamenii de atunci o luau în serios.
2 mai 1864: salvarea reformei sau primul precedent autoritar?
Fără lovitura de stat, legea rurală nu trecea — Adunarea marilor proprietari o respinsese deja. Tradiția care îl vede pe ca reformator argumentează că un domn ales și-a folosit legitimitatea împotriva unei oligarhii nealese, ca să dea pământ la peste patru sute de mii de familii. Contra-argumentul e la fel de solid: Statutul modifica unilateral tratatul internațional pe care se sprijinea existența statului, dădea domnului inițiativa exclusivă a legilor și a fost aprobat printr-un plebiscit cu 682.621 la 1.307 — genul de scor pe care nici o consultare liberă nu-l produce. Cele două lecturi nu se exclud: exact asta e ce le face incomode.
1864 a rezolvat problema țărănească sau a amânat-o până în 1907?
Teza tare îi aparține lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, care scria în Neoiobăgia (1910) că „anul 1864 purta în el groaznicul an 1907": loturi calculate la limita subzistenței, o datorie de răscumpărare pe cincisprezece ani, interdicția de a vinde, pădurile rămase la — un țăran liber pe hârtie și dependent în fapt, pe care Gherea îl numea neoiobag. Apărarea legii spune că alternativa realistă nu era o reformă mai bună, ci nici o reformă, și că desființarea clăcii a fost oricum cea mai mare redistribuire din secolul XIX. Până și cifrele diferă: 406.429 de familii după numărătoarea oficială, 467.840 după a lui Gherea. Când nici numărul beneficiarilor nu e stabil, e greu să se stabilească bilanțul.
10 · Verifică-te
Trei întrebări, fără punctaj
Cum au ocolit românii refuzul Puterilor garante de a le lăsa să se unească?
Convenția de la Paris din 7/19 august 1858 a respins explicit cererea Adunărilor ad-hoc de a forma un singur stat numit România și a menținut două principate, cu doi domni. Dar nu a interzis ca aceeași persoană să fie aleasă în amândouă — ipoteza nici nu le trecuse prin cap redactorilor. Moldova l-a ales pe la 5 ianuarie 1859, cu 48 de voturi; Țara Românească la 24 ianuarie, cu 64. Ambele voturi au respectat litera tratatului.
Ce limită avea recunoașterea dublei alegeri de către Marile Puteri?
Cinci puteri au recunoscut dubla alegere la 1/13 aprilie 1859, iar Poarta și Austria la 25 august / 6 septembrie, dar numai pentru durata domniei lui Cuza; același principiu stă și în din decembrie 1861. De aici vine toată tensiunea anului 1866: dând jos omul, coaliția risca temeiul juridic al țării. Răscoala separatistă de la Iași din 3 aprilie 1866 a arătat că riscul era real, iar plebiscitul pentru un principe străin cu urmași a fost răspunsul care închidea problema.
Ce s-a întâmplat cu despăgubirea prevăzută pentru mănăstirile închinate, după secularizarea din 1863?
Legea prevedea 82 de milioane de lei despăgubire, din care se scădeau 31 de milioane datorate statului de așezăminte, iar în iulie 1863 guvernul oferise deja 30 de milioane de franci. Patriarhul al III-lea a refuzat, sperând că Rusia, Austria și Poarta vor impune un aranjament mai bun. Au protestat, dar nu au forțat nimic. Statul a păstrat , banii nu au fost plătiți niciodată, iar o parte din pământ a intrat un an mai târziu în reforma agrară.
11 · De discutat
O țară făcută din documente
Dacă te uiți la ce s-a întâmplat între 1858 și 1866 fără aura de la 24 ianuarie, iese o poveste mult mai stranie decât cea din manual. Un stat apărut dintr-o omisiune de redactare într-un tratat. O recunoaștere internațională legată de viața unui om. Un sfert din pământul țării trecut la stat printr-o lege votată în trei zile. Un parlament dizolvat cu jandarmii, urmat de un plebiscit cu 682.621 la 1.307. Un domn scos din pat cu pistolul la tâmplă. Și, două luni mai târziu, alt plebiscit, cu 685.969 la 224, pentru un principe german de douăzeci și șapte de ani care nu știa o boabă românește.
Ce e remarcabil nu e că a ieșit bine, ci că a ținut. Instituțiile făcute în acei șapte ani — codurile, învățământul, universitățile, proprietatea țărănească, un singur aparat de stat — au supraviețuit omului care le-a făcut, exact așa cum sperase el. Iar oamenii care l-au dat jos au avut destulă minte cât să repare imediat gaura pe care o deschiseseră, aducând o dinastie care nu putea muri.
Te-aș întreba două lucruri legate între ele. Primul: crezi că detronarea lui a salvat unirea, forțând țara să-și ia o dinastie permanentă, sau a fost o lovitură de palat care pur și simplu a avut noroc? Și al doilea, mai incomod: un stat clădit pe o portiță juridică, o lovitură de stat și două plebiscite cu 99,8% e mai puțin legitim decât unul făcut curat — sau legitimitatea unei țări se măsoară abia după, în ce a rezistat din ea?
Surse pentru cine vrea mai departe
Keith Hitchins, The Romanians, 1774–1866 (Clarendon Press, 1996) și Rumania 1866–1947 (Clarendon Press, 1994) — cele două volume Oxford care acoperă exact granița pe care stă acest curs.
Dan Berindei, Epoca Unirii — reconstituirea standard a anilor 1856–1866 din istoriografia românească, cu documentele diplomatice la vedere.
Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă (Editura Științifică, 1966) — încă cea mai completă, cu tot cu limitele deceniului în care a fost scrisă.
Barbara Jelavich, Russia and the Formation of the Romanian National State, 1821–1878 (Cambridge University Press, 1984) — pentru ce se juca la Paris și la Constantinopol în timp ce se vota la Iași.
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia (1910) — rechizitoriul reformei din 1864, scris cu cifre, la un an după ce ea produsese 1907.
, discursurile parlamentare din 1863–1864 — omul care a scris atât secularizarea, cât și legea rurală, explicându-le în fața unei adunări ostile.
Convenția de la Paris (7/19 august 1858), Statutul dezvoltător (1864), legea secularizării și legea rurală — publicate în culegerile de documente constituționale și în Monitorul Oficial al vremii.
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească (Humanitas, 1997) — despre cum a devenit 24 ianuarie sărbătoare și ce s-a pierdut din poveste pe drum.